Lidia Şimon: "După cutremur am căzut în genunchi şi am vrut să văd o faţă de om"

Vocea Lidiei se aude perfect, calm şi îndurerat. De fapt, întîi răspunde Liviu, soţul ei. "Da, ştiu că ne-aţi căutat. Şi noi doream să vorbim cu cineva din ţară", spune el. E emoţionat. În jur se aude zgomot de oameni, tacîmuri şi discuţii. "Sîntem la masă, n-am mîncat de o zi întreagă". Povestea japoneză a familiei Şimon este fabuloasă. "Abia azi ne-am regăsit toţi trei. V-o dau pe Lidia şi apoi vorbim şi noi", spune Liviu.

Lidia ia telefonul şi iese afară din restaurant. E liniştită şi precocupată în acelaşi timp.

- Eu nu am întrebări Lidia, începe tu.
- (O simţi cum zîmbeşte discret, e zîmbetul acela ritualic cu care începe fiecare interviu după Maraton) Se simte o mare suferinţă aici. Tocmai pentru că sînt atît de legată de Japonia, în sufletul meu îşi face loc această durere. Noi sîntem mai la sud de Tokyo, dezastrul masiv e în nord, dar tristeţea s-a răspîndit peste tot.

- Cum sînt oamenii în jurul vostru?
- În prima zi şi-au păstrat calmul şi tăria. Chiar liniştea, aş zice. Dar azi dimineaţă, cînd s-au trezit şi au realizat efectele cutremurului din toată ţara, i-am văzut plîngînd şi îngrijoraţi. A apărut şi incendiul de la centrala nucleară despre care se vorbeşte chiar acum, sînt tulburaţi. S-au comportat admirabil, au rezistat fricii, dar acum resimt durerea.

- Tu cum ai trăit cutremurul?

Citeşte continuarea interviului pe www.tolo.ro!