Șlefuitorul de talente

Așteptarea a luat sfârșit, avem lotul! 5 rânduri de nume de fundași, tot 5 cu nume de mijlocași și o jumătate de rând cu atacanții. Așa arată lista celor 26 de convocați de Edi Iordănescu pentru meciurile amicale cu Grecia și cu Israel. Să nu înțelegem greșit. Structura numerică pe posturi a lotului nu reflectă vreo fantezie stranie a selecționerului legată de fundași și mijocași, la pachet cu ura față de atacanți.

Vârfuri boante și nervoase

Realitatea, cum altfel decât prozaică, este alta. La ora aceasta, atât oferă fotbalul românesc. 3 nume. Denis Alibec, George Pușcaș și Andrei Ivan. 

Adică un om care atunci când nu se ceartă cu arbitrii înseamnă că este accidentat, l-am numit pe Alibec, alături de un vârf care înscrie rar și foarte rar și a ajuns la 26 de ani rămânând tot în ipostaza de promisiune, adică George Pușcaș, și un vârf care nu este vârf, nefiind număr 9 clasic, dar care față de ceilalți doi a arătat în ultima vreme o formă constant bună, tradusă într-o relație mai prietenoasă cu plasele porților adverse. Vorbim desigur despre Andrei Ivan.

Ce să îți mai bați capul?

Ce atacant mai putea selecționa Iordănescu? Pe Gabriel Debeljuh? Pe Jefte Betancor? Pe Koljici? Sau pe veteranul Nemec? Vedeți, dincolo de o discutabilă plusvaloare pentru echipă, cam acesta este efectul importurilor. Ce să îți mai bați capul să crești un atacant? 

Nu mai bine ne facem noi concediul în Turcia la all inclusive și transferăm ceva ieftin și bun? Chiar dacă, de fapt, nu este nici așa de ieftin și nici așa de bun pe cât ne spun domnii impresari. 

Dar vorba aia, un comision nu strică la casa omului. Iar atunci când totuși scoate capul un element local apărut prin polenizare naturală, nu grație nu știu cărei strategii sau cutărui proiect, sunt unii, „pragmatici” care au grijă să îl pună la punct. Vezi cazul Dan Petrescu versus Claudiu Petrila.

Drumul de la armăsar la gloabă

Dar este acesta un caz? Nu facem noi din țânțar armăsar, cum glăsuiește înțelepciunea populară românească? Știm noi ce rațiuni tehnico-tactice stau la baza unor asemenea decizii? Ba bine că nu. Problema este că din cauza stilului depășit, defetist și pernicios al lui Dan Petrescu un posibil armăsar se poate transforma repede, repede într-o gloabă. 

Petrescu nu este singur însă în această întreprindere cu miros de cooperativă agricolă de producție comunistă. Lipsa de viziune a majorității antrenorilor noștri, generată și de o întreținută precaritate a culturii generale fotbalistice, frica, scopul rezultatului imediat, al rezultatului cu orice preț, toate concură la astfel de situații.

Așa s-a călit oțelul

Poți să îl întrebi pe Dan Petrescu fără să îi provoci un acces de nervi de ce a ajuns rezervă fotbalistul cel mai promițător din lotul CFR-ului? De ce când totuși catadicsești să îl trimiți la încălzire uiți să îl mai bagi pe teren, cum s-a întâmplat la meciul cu Farul? De ce să faci așa ceva, ca să îl călești, să îl obișnuiești cu greutățile vieții? 

Bineînțeles că nu există un răspuns rațional, ci doar jelania unui fost mare jucător care a declarat război punctelor înjumătățite și a invadat ecranele televiziunilor cu obsesia lui. Și ne mirăm, laolaltă cu cei de la Cluj, de ce Petrila nu a fost selecționat.

Sistemul 10-10-3

Ne mirăm că avem un lot național cu 10 fundași și cu 10 mijlocași, dar cu 3 atacanți. Ne mai mirăm și că atunci când putem crește cu avantaje reciproc avantajoase un fundaș stânga (post deficitar prin tradiție în fotbalul nostru), de exemplu Florin Ștefan, preferăm un jucător naturalizat de 35 spre 36 de ani, adică Mario Camora. 

A naibii coincidență, vorbim tot despre un caz de la echipa domnului Petrescu. Și știți ce e foarte simpatic? Că dacă scrii și vorbești despre situațiile astea plasate la granița dintre absurd, revoltător și ridicol sunt destui cei care îți reproșează că ai ceva cu CFR-ul. Sau că ești pe mână cu ăia de la FCSB și-i faci lobby lui Octavian Popescu. Apropo, hai că ne-am liniștit, a ajuns și Tavi la națională!