)
Articol de Cristian Geambașu - Publicat vineri, 23 decembrie 2022 10:48 / Actualizat vineri, 23 decembrie 2022 14:28
Nu am avut un Mondial revoluționar, ci unul cuminte, cu pase înapoi mai multe ca la rugby. L-am încoronat pe bătrânul Messi, tânărul Mbappe a fost obligat să abdice, iar printre altele Ivana croata a aprins imaginația microbiștilor mai mult decât croatul Modrici
- Acest text face parte din seria „Opinii mondiale”: 6 articole care țin caldă amintirea Mondialului
- Prin rubricanzii ei permanenți - Alin Buzărin, Radu Cosașu, Andrei Crăciun, Cristian Geambașu, Radu Naum și Traian Ungureanu - pagina de opinii a Gazetei aduce astăzi cuvenita reverență recent încheiatei Cupe Mondiale
- În unele cazuri putem vorbi și despre ireverențe, fiindcă autorii sunt nu doar admiratori și consumatori constanți ai fenomenului fotbal, ci și critici ai acestuia.
- Sunt povești scurte despre fotbal în care veți regăsi probabil o parte din propriile păreri, dar care nu este exclus să vă și provoace.
- Personaje-cheie, echipe surprinzătoare, dezamăgiri, promisiuni, sanctificarea lui Messi, ungerea lui Mbappe ca urmaș legitim al acestuia. Opinii mondiale.
Finaliștii au confiscat impresiile despre Mondial. Învingătorii au tone de laude vecine cu idolatria. Învinșii sunt mângâiați pe creștet, primul a fost chiar președintele Macron. Acum beau câte o gură din cupa înfrângerii. Argentinienii fac obiectul cultului popular, francezii sunt psihanalizați și cântăriți.
Impresia persistentă rămâne aceea că Argentina și Franța au suspendat timpul din minutul 80 al finalei și ne-au oferit ceva de neuitat. Nu a fost cel mai frumos meci din istoria finalelor mondiale, dar de la un moment dat încolo a fost probabil cel mai intens pasaj de fotbal al acestora.
Sărăcie tactică
Și atunci, ce rost mai are să mai vorbești despre cei care au plecat acasă? Au mai fost totuși încă 30 de echipe și unele chiar au dat sens competiției. Nu a fost o Cupă Mondială revoluționară, ci una cuminte.
Tactic, am băltit ba în 4-3-3, ba în 4-4-2, ba în 4-2-3-1 care uneori se transforma în 5-3-2. Cam mare sărăcia, cel puțin pentru aceia dintre noi care am apucat și alte timpuri.
La Weltmeisterschaft '74, Olanda uluia cu fotbalul total, care era o abolire a posturilor fixe și un rulaj al jucătorilor menit să bulverseze adversarul.
8 ani mai târziu, în Spania '82, Italia se încorona campioană mondială dând câte 3 goluri Braziliei, în "sferturi", și Germaniei, în finală. Țara care patentase apărările-beton se reinventa și câștiga titlul suprem cu un joc ofensiv.
Spania în 2010 a luat titlul sacralizând posesia care era botezată tiki-taka. Tot ce a urmat, inclusiv pentru spanioli, a fost o tiki-taka reîncălzită.
Aerul proaspăt
În Qatar nu am avut nicio revoluție. În majoritatea partidelor s-a pasat înapoi cu o constanță care a dus fotbalul înapoi la originea comună cu rugbyul.
Cei care au riscat și au venit cu un stil mai puțin plicticos au impresionat plăcut și au plecat repede. Statele Unite, Canada, Australia, nu în ultimul rând Japonia și Coreea de Sud au primenit aerul și ar fi frumos ca dezanchilozarea fotbalului să aibă la bază tocmai acest stil eliberat de șabloane.
Croația, constanța cinică
Deocamdată însă, cei cu adevărat redutabili rămân conservatorii. Constanța cinică a Croației a produs medalia de bronz și a validat încă o dată o școală de fotbal ale cărei resurse continuă să fie un mister. Au o infrastructură sportivă sub a României, un campionat mult mai sărac din perspectiva drepturilor TV și la medie mai subțire valoric decât al nostru.
Prin fotbalul croat mișună destule personaje dubioase, sunt de notorietate cazurile de corupție. Și atunci, cum rămâne cu ideea construcției cărămidă cu cărămidă, cu dezvoltarea sănătoasă a acestui sport? De unde resursele acestei țări de nici 4 milioane de locuitori?
Marocul european
Într-o ordine care respectă clasamentul însuși, la rând vine Marocul. Cea de-a patra semifinalistă a făcut cele mai multe victime dintre marile nume, Belgia, Spania, Portugalia, apoi a dat bătăi de cap Franței în semifinală.
Ce au adus nou Ziyech, Hakimi, Mazraoui, Boufal și ceilalți la Mondialul qataraez dincolo de constatarea propagandistică a prezenței în top a unei naționale africane? Probabil tocmai ideea că o națională africană este redutabilă nu prin ea însăși, ci prin coabitarea individuală cu fotbalul din țările importante, pentru ca mai apoi să profite de această experiență la nivel colectiv, a se citi națională.
Mai mult de jumătate dintre cei 26 de jucători ai lui Walid Regragui nu sunt născuți în Maroc, ci în țări ca Franța, Belgia, Spania, Olanda. Marocanii vor fi și în viitor o națiune redutabilă din punct de vedere fotbalistic, pentru că au asimilat școala Europei și joacă în slujba unei idei. Ideea este tocmai țara unde își au originile.
Dezamăgirile
Despre Brazilia nu am înțeles mare lucru, Anglia mi se pare că s-a prezentat bine minus ultimele minute ale meciului cu Franța, când a clacat. Marile dezamăgiri sunt Belgia, Spania și Germania.
Am început cu Belgia, care în anii din urmă a uzurpat locul 1 în clasamentul FIFA ca un contabil care face inginerii financiare. Belgia a cărei singură performanță la Cupele Mondiale este bronzul de la ediția din 2018. Generația lui De Bruyne și a fraților Hazard este caz de promisiune nicicând onorată. Lider la Manchester City, De Bruyne a făcut figurație la Mondial. A fost obosit sau plictisit? Probabil și una, și alta.
Spania și Germania trebuie luate la pachet. O repriză proastă cu Japonia a nemților plus pasivitatea Spaniei a făcut posibilă eliminarea Germaniei. Pentru ca mai apoi aceeași Spanie să cadă în fața Marocului într-un exercițiu de neputință exact în momentul în care Luis Enrique proclamase supremația jocului spectacol. Fentă pe care unii dintre noi am plecat cu ușurință.
Retragerea lui Busquets și plecarea lui Luis Enrique marchează finalul unei epoci, în timp ce numirea unui alt Luis, de la Fuente, înseamnă bâjbâială. Fostul selecționer al naționalei spaniole U21, un antrenor fără carte de vizită adevărată până la 61 de ani, trebuie să construiască o mare echipă pe umerii cam firavi ai lui Pedri și Gavi, "noii Xavi și Iniesta". Greu de imaginat.
Îl va fi ajutat acest Mondial pe Edi Iordănescu pentru a înțelege unde este acum naționala României? Așa ar fi normal. Ajunge ca selecționerul să evalueze pe unde suntem, dacă fotbaliștii nu au trăit Mondialul ca niște oameni pasionați de fotbal, adică uitându-se zilnic și la 3 sau 4 meciuri?
Pentru că există semnale din interior care spun că destui jucători și antrenori (de președinții de club nici nu mai vorbim) nu și-au pierdut vremea, ca noi, văzând meciuri. Știți ce înseamnă asta? Să nu îți placă meseria pe care ai ales-o. Și pe care o faci cel mult pentru foloasele pe care ți le aduce. Las că fotbalul ar trebui să fie o meserie bazată și pe vocație.
Așa stând lucrurile, de-aia ni se pare Elveția inaccesibilă și avem migrene cu Kosovo.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
