Luminiţa Paul scrie despre "tipul modest" care a cîştigat Turul Franţei » Cadel, en fin!

Turul Franţei n-a fost cîştigat nici de Alberto Contador, nici de vreunul dintre fraţii Schleck, ci de Cadel Evans. I-a venit rîndul şi e foarte bine

Trei săptămîni au trecut în fugă şi ieri a fost acea zi în care un pluton răsfirat a mers la pas din Créteil pînă la Paris. Acea zi în care puţine se mai pot schimba şi nu e vorba de clasamentul general, ci doar de cel al sprinterilor, băieţii care aleargă pentru un tricou verde ca iarba. Cel galben, stîrnitor de gelozii binevoitoare, a fost cîştigat sîmbătă, după contratimp, şi a rămas pe umerii unui tip care a muşcat de mai multe ori din prăjitura amară a frustrării. Dacă mai e nevoie, să spunem că îl cheamă Cadel Evans, are 34 de ani împliniţi în februarie şi vine din Australia. S-a născut în nord, la Katherine, în apropiere de Darwin, dar acum locuieşte în sud-est, în statul Victoria.

Ieri a fost ziua în care Cadel a circulat pe drumurile Franţei purtînd în mîna dreaptă un pahar de plastic plin cu şampanie, tradiţie fixată în Le Tour de cîţiva ani. Cînd fotografii aflaţi în maşinile din faţă îi făceau semn să arate ceva, să gesticuleze, Evans a arătat semnul de OK. Parcă stingher, sfios ca un băieţel care întinde un trandafir. Australianul e un tip discret şi modest, dacă era după el, ar fi zîmbit şi atît. Totuşi, ieri a fost ziua lui.

O prelungire a zilei de sîmbătă, care şi aceea i-a aparţinut. Atunci a fost contratimpul care i-a asigurat victoria finală. E proba lui cea mai competentă, refugiul în care Cadel cel solitar în viaţa de toate zilele se simte cel mai bine, el singurel cu şoseaua şi cronometrul. Într-un fel, făcuse ce e mai greu în munţi, ţinîndu-se tare în faţa atacurilor, cînd ale fraţilor Schlek, cînd ale lui Contador. Dur ca o rocă, echilibrat ca un susţinător al cauzei Tibetului ce este. Complet, matur, întreg. Sîmbătă a izbucnit un pic pe podium, dar e frumos să vezi bărbaţi în toată firea vărsînd lacrimi de bucurie şi sărutînd cu foc un leu de pluş.

Victoria lui Evans e, una peste alta, o reparaţie. Pentru acei doi ani, 2007 şi 2008, cînd a terminat Turul pe locul 2. Pentru toate accidentările care l-au pocnit cînd îi era lumea mai dragă. Pentru nenumăratele ocazii cînd a fost între favoriţi, dar a ieşit dezamăgit. Pentru că a fost mai mereu de unul singur, fără să se poată baza pe ajutor de echipă.

Fraţii Schleck au fost mai preocupaţi să-l sîcîie pe Contador în Pirinei, apoi şi la primele etape din Alpi şi, cînd Andy a arătat cu adevărat ce poate, cîştigînd pe Galibier, avantajul obţinut a fost prea mic înaintea contratimpului. El Pistolero şi-a exhibat slăbiciunile, a încheiat Le Tour al cincilea şi acum aşteaptă înfăţişarea la TAS. Cadel a fost tot timpul acolo, între primii. Fără să se uite mai mult decît e necesar în stînga şi-n dreapta. Mergînd pe drumul lui. Un drum care anul acesta a coincis perfect cu traseul Turului Franţei. Fin. Sau, pentru Cadel, en fin!