Articol de Cristian Geambașu - Publicat marti, 15 iunie 2021 09:05 / Actualizat marti, 15 iunie 2021 17:01
Mai mult decât oriunde altundeva, Ilie Năstase, 74 de ani, și-a pus amprenta la Roland Garros. A făcut-o spulberând normele jocului și oferindu-i o frumusețe pe care Parisul nu o mai văzuse. Și acum, când apare, face spectacol. Nu cu racheta, cu veselia molipsitoare.
Sub borul pălăriei panameze, dinapoia măștii chirurgicale și a unei tunsori care nu amintește deloc de pletele negre de altădată se află campionul din 1973 de la Roland Garros. Ilie Năstase are o memorie impresionantă. Impresionantă și surprinzătoare, cum erau și meciurile lui la Paris la sfârșitul anilor ‘60 și până dincolo de mijlocul anilor ‘70.
Spațiu cosmopolit, Roland Garros conservă ceva din spiritul jucăuș și răutăcios (mechant spun francezii) al acelui Ilie care îl fascina pe Rene Lacoste. Pornim călătoria în trenul de mare viteză al memoriei chiar la tribuna prezidențială. Îmi arată tablourile cu câștigătorii, la simplu și la dublu. Sunt nume celebre acolo, legende veritabile. Și începem să vorbim.
Interviu spectaculos realizat de Cristian Geambașu la Paris cu Ilie Năstase
- Cum era aici acum 48 de ani, când ați câștigat turneul fără set pierdut, și ați avut 6-3, 6-3, 6-0 în finala cu Nikola Pilici?
- Nu mai seamănă nimic acum cu ce era atunci. În ‘66, primul meu Roland Garros, arena asta centrală era un sfert din cât e acum. E o transformare colosală. Doi ani mai târziu, în ’68, nu am putut veni direct cu avionul aici din cauza mișcărilor studențești, așa că ne-am dus la Bruxelles.
- Împreună cu Ion Țiriac.
- Bineînțeles. Iar de la Bruxelles la Paris am luat autobuzul.
- Autobuzul? Neverosimil!
- Aeroportul din Paris era închis, orașul era sub asediul studenților de la Sorbona. Iar statul român ne dădea 2,50 dolari diurnă, deci nu ne permiteam prea multe. Noroc cu Țiriac, care avea o minte…
- Apropo, cât din ce câștigați la turnee dădeați statului român comunist?
- Convenția era așa: ei luau toți banii la Cupa Davis - și erau bani mulți pe atunci la Cupa Davis! -, nouă ni-i lăsau pe cei din turnee.
Spațios, primitor, modern
- La Roland Garros cum a fost în anul ăla?
- Era așa un haos în Paris, inclusiv aici, venea lumea, sărea gardul, stăteau ciorchini, ciorchini în tribune, peste tot! Nu se mai ținea cont dacă ai bilet, nimic. A fost, din ce știu, ediția cu cei mai mulți spectatori la Roland Garros.
- Ziceți că nu prea vă mai este nimic familiar.
- S-au schimbat multe și toate în bine. Iar eu m-am simțit mereu acasă aici. Uite, unul care nu a văzut, ca mine, ce s-a întâmplat de acum 55 de ani până în zilele noastre nu are cum să realizeze schimbările. Mi se pare atât de mișto acum aici, ai spații, ai aer, te simți bine, e primitor.
Ilie Năstase și Kodes, rivalitatea metamorfozată în camaraderie
Am depășit coridorul gloriilor, intrăm în zona restaurantului VIP. Spiritul de improvizație dintotdeauna îl face simpatic tuturor. Se salută cu Christian Bimes, fost președinte al FFT (Federației Franceze de Tenis) timp de 16 ani. Apoi cu un domn pe care îl știu de undeva, de demult, dar acum în varianta fără mustață.
- El este…
- Jan Kodes, sigur, e leat cu mine, născut în ‘46. Nu mai poartă mustață.
Îi zic că vreau să îi fac o poză, Ilie îl strigă imediat.
- Jan, give me a menu, because you beat me, son of a bitch! M-ai bătut în finala din ‘71, te-ai prefăcut mort la fileu la o scurtă de-a mea și pe urmă ai sărit ca un arc.
- Îl imitam pe Boris Becker, răspunde Kodes, triplu campion de Grand Slam.
- Cum îl imitai, mă, că nici nu se născuse?!
Ilie și Kodes continuă să se tachineze ca moșii din Muppets, dar sunt parcă mai simpatici.
- Ți-am văzut logodnica pe Facebook. Drăguță, tânără, zice Kodes.
- E soția, Ioana, și are 45 de ani. Da, e tânără. Martina.
Martina Navratilova Jan Kodes pleacă, Ilie se duce la masa unde era Martina Navratilova. Supercampioana americană de origine cehă tocmai îi oferise trofeul câștigătoarei de la fete. Ce coincidență, tot o cehoaică, Barbora Krejcicova! Navratilova are 65 de ani și arată de 45 de ani.
E amabilă, dar nu docilă. Ilie zici că dă cu sămânță de râs peste toți. Unde se oprește este o bună dispoziție mai contagioasă decât multe virusuri. Ne pozăm amândoi cu Martina, căreia apuc să îi spun cum mi-au marcat ea și Borg adolescența.
Ne întoarcem, în sfârșit, la ale noastre, nu înainte ca Ilie să flirteze cu trei domnișoare care îi cer să se fotografieze cu ele. Je suis timide, se alintă campionul din urmă cu aproape 5 decenii.
Cum a primit o alee numele lui Ilie Năstase
- Mi-ați spus de o alee care se numea Ilie Năstase. Am căutat-o vreo 3 zile de când vin aici, la Roland Garros.
- Nu mai este, au desființat-o. Ți-am zis că nu mai seamănă nimic cu ce era înainte. Știi că atunci când i-au dat numele au făcut-o pentru că eram cam singurul care stătea la parole și un pahar cu ei, cu organizatorii, după meciuri. Bine, să nu îți închipui că făceam nu știu ce beții, beam mai mult suc și Cola.
- Ceilalți?
- Ceilalți se îmbrăcau în trening și fuga, la odihnă, la hotel! Viață sportivă.
O statuie. Un regat pentru o statuie!
- Ce vă mai place aici, la Roland Garros, unde ziceți că este cel mai frumos loc posibil?
- Ai văzut ce respect pentru trecut? Fiecare dintre cele 4 tribune poartă numele unuia dintre cei 4 muschetari ai tenisului francez. Lacoste, Borotra, Brugnon, Cochet. Au și statui din bronz pe esplanada care le poartă numele.
- Înțeleg unde bateți. Voiați o statuie la București. Nu vi s-ar părea totuși ciudat să aveți o statuie din timpul vieții?
- Nu, eu mi-am comandat singur o statuie și am vrut să o pun nu știu unde. Ce ceream?, doi metri pătrați, atât ocupă!
- Am înțeles. Tot ciudat mi se pare.
- M-am întâlnit nu demult cu Alex Ferguson la o sindrofie, i-a cerut nevestei să îl strângă de mână, să îl ciupească. Săraca, a întrebat de ce. Ca să îmi dau seama că nu am murit!, i-a răspuns Sir Alex, care nu știuse că cei de la Manchester i-au comandat o statuie înaltă de 8 metri.
Bogăția se numără și în statui
- Păi, vedeți? Că suntem la capitolul statui. Vă place recent dezvelita statuie a lui Nadal?
- Păi, ce să zic? L-au făcut, așa, în acțiune.
- Nu vi se pare kitschoasă?
- O fi, dar așa a fost gustul francezilor.
- Păi, nu, că pe Nadal l-a sculptat un artist spaniol.
- Înțeleg. Ca să terminăm discuția despre statui…
- Așa...
- Bogăția unei țări este dată și de numărul de statui pe care le are!
„Meritam și în '72 să fiu numărul 1!"
- Mai spuneți-mi lucruri pe care nu le știu de la Roland Garros.
- Știi că la ediția din ‘73 a fost primul an când s-a folosit nocturna pe terenul central?
- Nu.
- Dar că tot la ediția aia de turneu câștigat de mine s-a jucat în primele două tururi în sistemul două din trei?
- Nici asta nu știam. Dar știu că ‘73 a fost cel mai bun an al lui Ilie Năstase.
- Așa este. Habar nu aveam că în anul ăla o să fie întocmit pentru prima dată clasamentul computerizat. Clasamentul era destul de subiectiv până atunci.
- De ce ziceți așa?
- Uite, în ‘72 eu luasem US Open și fusesem finalist la Wimbledon, dar nu am fost declarat cel mai bun jucător la final de an. În condițiile în care în anul acela nimeni nu câștigase două Grand Slam-uri! Clasamentul îl făceau niște ziariști americani, care bineînțeles că țineau cu ai lor. Ia să te văd dacă știi când s-a dat publicității clasamentul computerizat!
- Pe 23 august, mi-ați spus la precedentul interviu.
- Da, de Ziua Națională a României, cum era pe atunci. Ce ai făcut, dom’le, ai vorbit cu ăia?, mă întreba lumea pe acasă.
Niște premii care azi ar stârni zâmbete
- Mai știți cine a câștigat titlul la fete atunci, în 1973?
- Margaret Court, australianca aia înaltă, înaltă și care juca doar serviciu vole și pe zgură. Și cu care eram bun prieten. A bătut-o în finală pe Chris Evert, la prima ei participare la Roland Garros, cred.
- Am descoperit mai demult că aveți o memorie impresionantă. Vă aduceți aminte cât era premiul pentru trofeul la Roland Garros?
- Mi se pare că sub 20.000 de dolari.
- Exact, 70.000 de franci, adică aproape 18.000 de dolari la paritatea de atunci.
- Erau bani la vremea aia! La US Open, cu un an înainte, câștigasem 25.000 de dolari și o mașină Ford.
- Știu, am văzut recent un rezumat pe YouTube, vă tot sprijineați de ea la festivitatea de premiere după ce l-ați bătut pe Arthur Ashe.
- Da, săream pe ea pe acolo, îți dai seama ce bucurie pe mine!
„Dacă la box unul cade din pumni, chemăm masorul la time-out medical?"
- Mai povestiți-mi cum era lumea tenisului atunci. Oamenii în general, mai ales cei tineri, nu au de unde să afle.
- Uite, noi nu ne certam niciodată pe teren, ne respectam. Nu luam time-out medical ca acum, nu aveam scaune pe care să stăm, asta până în ‘73. În ’72, în finala de la Wimbledon cu Stan Smith, am jucat 5 seturi în 5 ore și 10 minute și nu am stat o secundă jos! Ce frigider cu băuturi răcoritoare, ce prosoape umede, ce umbrele?! Beai mizeria aia de lemon caldă și jucai!
- Vi se pare lipsă de fair-play time-out-ul medical.
- Știi cum e asta cu time-out medical? Păi, mă, la box dacă îți pui adversarul jos, cum procedezi? Stai să îi facă masaj fizioterapeutul ca să își revină? Dacă chiar ești accidentat este o dizabilitate fizică pe care ți-am provocat-o eu, că te-am alergat până ai făcut crampe musculare. Amintiri cu muschetarii
- Mi-ați povestit că Lacoste era un personaj special.
- Da, era un om atât de bun! Și un inventator, un vizionar. El a inventat racheta metalică și crosa de golf metalică, de exemplu.
- Și tot el v-a dat invitația la Roland Garros în ‘66, după meciul de Cupa Davis, Franța-România 4-1.
- Da, îi datorez mult, altfel cine știe ce se alegea de mine? El era uluit. Unde și cu cine ai învățat?, mă întreba. Cu mama, cu tata, cu cine să învăț?, îi ziceam. Așa simțeam eu că trebuie să joc.
- Ceilalți muschetari cum erau?
- Oameni de lume, unii aveau chiar mai multe facultăți. Erau și foarte simpatici, mai ales Borotra, care era basc. Și aveau și niște case atât de frumoase. Îi și ziceam lui Țiriac: Băi, când o să câștigăm și noi bani, o să ne luăm niște case la fel aici, la Paris!
- Vis devenit realitate nu după mulți ani. Îmi povesteați că ați jucat tenis cu ei, cu muschetarii. Păi, mai trăiau în anii ‘70, că ei câștigaseră Cupa Davis și Grand Slam-uri prin anii ‘20 și ceva?
-Trăiau toți, în ‘67 am jucat cu ei aici un turneu amical pe iarbă. Toți au trăit peste 90 de ani. Unii spre 100. Mâncau sănătos, beau la fel. Cum ți-am mai spus, eu aveam o datorie morală la Rene Lacoste. Iar el mă ruga un singur lucru. Ilie, s'il vous plaît, adu-l pe Jimmy (Connors, n.red.)! Și îl aduceam că eram prieteni, și pe urmă Connors împreună cu Billie Jean King au jucat primii cu rachetele metalice ale lui Lacoste.
Lecție de viață cu Ion Țiriac. Elev, Năstase Ilie
- Spuneți-mi o poveste cu Țiriac!. Una din care să nu iasă rău.
- Am jucat cu el în finala unui turneu la Madrid, în ’71. Mă rugase să nu îl bat rău. Băi Tănase - așa îmi spunea -, mă bați, dar să nu îmi dai 6-0, 6-1, nu mă faci să par ridicol. Lasă-mi și mie, acolo, două-trei game-uri! În concluzie, m-a bătut de m-a zvântat, mi-a dat 6-0 în ultimul set!
- Și?
- I-am bătut obrazul. Iar el, mustăcind, știi ce mi-a spus? Băi Tănase, fii atent la mine ce îți spun! Nu dai niciun game, nici lui taică-tău, nici lui maică-ta dacă joci cu ei! Da? Lecție de viață.
- O întrebare care are legătură și cu un episod de la această ediție de Roland Garros. De ce nu se retrage Federer?
-Eu îl înțeleg perfect. Accepți greu retragerea, este ceva dureros. Știi, eu mă retrăsesem de nu știu când și uneori mă trezeam că puneam valizele la ușă. Și mă întreba nevasta unde mă duc. Unde să mă duc?
- Am observat de când am intrat aici. Vorbiți foarte bine franceza.
- Dacă nu era așa, însemna că aproape tot ce ți-am povestit până acum erau doar minciuni.
87 de titluri la simpluare Ilie Năstase, dintre care 58 sunt înregistrate sub egida ATP
1991 este anulîn care Năstase a fost inclus în Hall of Fame-ul tenisului
3 finale de dublua câștigat Năstase la turneele de Grand Slam. Câte una la Roland Garros, Wimbledon și US Open
1985 este anul retrageriilui Ilie Năstase din tenis. S-a petrecut la un turneu la Toulouse, când avea 39 de ani
Citeşte mai multe ştiri din tenis:
Ce susține MM Stoica că face săptămânal pentru suporterul pe care l-a pocnit: „Cumva am reparat-o”
