Articol de GSP - Publicat miercuri, 08 decembrie 2021 20:20
Bogdan Lobonț e dezamăgit de situația actuală a fotbalului românesc, cu precădere în ceea ce privește portarii, pe care-i acuză că nu mai au „nebunia” specifică postului. „Pisica” vorbește şi despre începuturile în fotbal și dă detalii despre anii pe care i-a petrecut la AS Roma.
- Bogdan, mă uit la degetele tale și le ai strâmbe, fracturate cam pe toate.
- Singurele care au scăpat sunt de la mâna strângă, în rest am avut patru fracturi și două operații, plus o placă de titanium pe care am scos-o după șase luni pentru că nu mă simțeam confortabil. Asta e meseria pe care am ales-o. Puteam să mă fac scriitor și aveam degetele bine mersi.
- Ești unul dintre hunedorenii care au scris istorie în fotbalul românesc. De ce ai ales tocmai fotbalul?
- Pentru că eram fascinat! La început televizoarele eram alb-negru, dar pe mine mă fascinau portarii pentru că erau îmbrăcați diferit față de ceilalți. Plonjau stânga, dreapta, ieșeau pe centrări, degajau și chestia asta m-a fascinat. Tata fiind și el jucător de fotbal, dar doar la Divizia C, la o echipă lângă Hunedoara, Minerul Ghelari, mi-a împărtășit din cunoștințele lui.
- A fost ca un fel de mentor pentru tine.
- Da și țin minte că după unele meciuri pe care le vedeam la televizor, Craiova-Dinamo, Dinamo-Steaua îl luam. "Hai, tată, să-mi tragi la poartă!". Stăteam peste drum de stadion, dar îmi făceam singur o poartă și tata îmi trăgea cu o minge de handbal. Îmi dădea și goluri, ajungeam acasă plângând că luam goluri. Încet, încet am crescut și tata a fost care m-a dus la fotbal.
- Tu ai fost jucător până la 40 de ani
- Da, da. Nu-mi pare absolut de rău că m-am făcut portar, absolut deloc. Dacă aș fi să aleg și m-aș mai naște încă o dată tot portar aș alege. Sincer să fiu, în ultima perioadă îmi mai venea câte un gând: "De ce m-am lăsat?". Am renunțat la 40 de ani, dar când văd prin campionatul nostru ce portari de hochei și de handbal avem, parcă, parcă îmi vine să mă reapuc.
- Te-ai făcut portar, deși nu erai foarte înalt.
- Am avut 1,83. Depinde și din ce perspectivă vezi statura unui portar. Am cunoscut portari cu calități deosebite de statura mea, de exemplu Gianluca Pegolo de la Sassuolo. Nu era mai înalt decât mine, dar avea o tehnică și niște timpi extraordinari de ieșit din poartă. Lucra cu o metodologie care te făcea să greșești cât mai puțin. Și la portari ca și la jucătorul de câmp vorbim și de tehnică, dar și de tactică.
- Există un handicap pentru cei care sunt mai scunzi?
- Dacă cunoști traiectoriile pe care le face mingea, curbilinie, parabolă și dreaptă, și stăpânești asta tu poți să faci în timpul antrenamentelor alergarea ca să ai tot timpul mingea în față. Nu e deloc complicat. Eu am învățat chestia asta abia la 38 de ani!
- Cum la 38 de ani? Vorbești serios?
- Să vă spun și de ce. Pentru că până atunci am lucrat cu o metodologie cu care lucrează majoritatea antrenorilor de portari. Când aveam 38 de ani s-a schimbat antrenorul de portari. Și după primul antrenament am ajuns acasă și i-am spus soției "Pff! Mă simt ca un handicapat! Mi se pare că astăzi a fost pentru prima dată când am pus mănuși în mână".
- Dar ce era așa diferit că nu înțeleg?
- Omul venise cu o metodologie total diferită. Atunci am stat și m-am gândit, ce fac. Era un moment cheie al carierei mele. Abia îmi reînnoisem contractul pe doi ani. Era o chestie nouă care-mi dădea avantaje. După trei zile am avut o discuție cu antrenorul de portarii. I-am spus clar.
- Așa.
- "Nu te gândi că am semnat pentru ultimii mei doi ani și vreau să-mi închei cariera într-un mod lejer. Nu vreau să stau cu fundul la căldură. Vreau să mă bastonezi pe mine mai mult decât pe ceilalți. Eu vreau să învăț". A rămas un pic surprins. "Lobby, chestia asta îți face onoare, dar nu te preocupa pentru că eu pe tine la 38 te antrenez la fel ca pe Alisson Becker care are 24 sau pe cei doi băieți de 17-18 ani. O să vezi că n-o să fie ușor, dar o să vezi că în timp o să te distrezi în poartă, nici n-o să mai transpiri la antrenamente".
- Și așa a fost sau te-a mințit?
- Nu vă spun că în primele șase luni am suferit într-un mod incredibil! Ceilalți făceau câte patru repetări, eu făceam cel puțin opt. "Nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut... Mai fă!", numai așa-mi spunea antrenorul.
URMĂREȘTE AICI TOATĂ EMISIUNEA CU BOGDAN LOBONȚ
