Dominaţia care sufocă » Luminiţa Paul despre "dictatori" precum Vettel, Federer sau Nadal

Suspansul în F1, atît cît a fost, a durat pînă-n august. La finalul lui iulie, Lewis Hamilton cîştiga la Hungaroring şi nimeni nu credea că, de la acel Mare Premiu, pe lista învingătorilor din 2013 va mai apărea un singur nume. Dar aşa a fost. Sebastian Vettel, care strecurase patru victorii între martie şi iulie, oricum, mai multe decît oricare alt pilot, a devenit Unicul. Omul care a măturat tot preţ de 8 curse consecutive, din Belgia şi Italia pînă la Indianapolis, trecînd prin alte cinci opriri asiatice.

Nu e vorba numai de asta. În cîteva dintre aceste triumfuri, diferenţa faţă de al doilea clasat a fost copleşitoare. 16,8 secunde în Belgia, 32,6 în Singapore, 29,8 în India, 30,8 la Abu Dhabi. Germanul a oferit, încă oferă, pentru că mai e un Mare Premiu în program, cel din Brazilia, o combinaţie bine proporţionată între om şi maşină, una care, în zile de funcţionare fără rateuri tehnice, e aproape imposibil de bătut. Fiindcă, spun unii, mai sînt piloţi valoroşi în F1, însă nu-i ajută bolizii. Alţii, între care şi rivali ai lui Vettel, îi cîntăresc meritele pe o balanţă obiectivă. Omul ştie ce face. Uneori prea bine. Iritant de bine.

Acesta este, probabil, genul de dominaţie care poate sufoca un sport. Lipsa intrigii scoate sarea şi piperul din cauciucuri, alimentînd doar frustrarea motoarelor în flăcări. Sau nici măcar atît: hrănind neputinţa de a depăşi un anume nivel, ciuda de a fi mereu acolo, între primii, dar niciodată primul. Pînă la urmă, oricît de aprigă, de vie, de interesantă ar fi bătălia pentru locul al doilea, tot bătălie pentru locul al doilea rămîne. Primul e ocupat.

Şi este, de asemenea, genul de dominaţie care e mai vizibilă în sporturi cu sezoane lungi, cu o anume ritmicitate a competiţiilor. F1 e exemplul bun, tenisul, de asemenea. E uşor să invocăm anii 2004-2007, în care Roger Federer cucerea, cu excepţia lui 2005, cîte trei titluri de Mare Şlem pe an şi avea mii de puncte în faţa ocupantului poziţiei secunde în clasamentul mondial. Era senzaţional Roger, o încîntare, o lecţie mereu reluată şi un graţios călău, concurenţa aproape nu mişca, îşi număra isprăvile în seturi cîştigate, nu în meciuri şi intriga, practic, nu exista.

Acum e altceva, lupta pentru locul întîi vibrează de pasiune şi nimic nu mai e decis dinainte. Poate că altfel se numără aurul cînd Usain Bolt vine şi cîştigă suta la Jocurile Olimpice din 4 în patru ani, iar la Mondiale din doi în doi. Uneori mai e şi descalificat pentru start furat, iar în timpul sezonului nu aleargă mereu sub 10 secunde. Aceasta e dominaţia nonexhaustivă, sclipitoare fără a orbi, condiment tare servit mai rar şi, de aceea, mai uşor de ţinut în stomac.

Pentru 2014, se anunţă schimbări în Formula 1, dintre acelea care vor împiedica dictatura unui pilot sau a unei echipe. Vettel are nevoie de concurenţă nu pentru a-şi confirma abilităţile, ci pentru a evita azvîrlirea sportului său într-un semianonimat al audienţelor. Nadal are nevoie de Djokovici şi amîndurora le trebuie Federer, şi Murray, şi Del Potro. Şi noi avem nevoie de spectacolul ciocnirii orgoliilor şi talentelor. Altfel adormim în faţa televizorului, oricît de valoros ar fi Dictatorul.