15 comentarii. Scrie și tu!

O poveste lungă » Gerard Pique, editorial istoric pentru cei care îi spun: "Taci și joacă fotbal. Doar asta știi să faci" » Articol senzațional semnat de Bad Boy-ul catalan

Gerard Pique, 31 de ani, a publicat pe The Players’ Tribune, o poveste. O poveste foarte lungă. O poveste care îi lasă pe fani să pătrundă un pic mai mult decât sunt obișnuiți în lumea unui superstar.  

Articol de
joi, 22 martie 15:30

DIN CUPRINS
Articolul postat de fundașul central catalan oferă câteva răspunsuri la întrebări pe care microbiștii și le pun, dar și episoade inedite din cariera sa
Cum se tachinează fotbaliștii de la Barcelona și Real Madrid. Detalii despre mesajele din grupul de pe WhatsApp creat de Pique
Momentele dificile prin care trece un fotbalist la început de carieră și de ce nu reușesc unii jucători să se impună la echipele din afara țării lor
Două episoade uriașe care i-ar fi putut schimba cariera apărătorului central al Barcelonei
Cum l-a terorizat Roy Keane la United: "Și-a pierdut mințile complet!"
Momentul în care Guardiola și-a pierdut încrederea în Pique
Ce-l face pe un fotbalist care a câștigat totul să continue să joace
Și last but not least: de ce e convins că Messi e "de pe altă planetă"

O poveste lungă



O să vă las să aflați un pic din ce se întâmplă în vestiar. Toată lumea știe că fotbaliștii au grupuri pe WhatsApp. Eu am unul doar cu prietenii mei de acasă și am unul doar cu ai mei colegi de la Barça. Dar preferatul meu e posibil să vă surprindă. La începutul acestui sezon, când eram deja la 8 sau 9 puncte în fața lui Real Madrid în campionat, am creat un grup special pentru unii dintre fotbaliștii din naționala Spaniei care joacă la Real Madrid și la Barcelona.

Dacă citești doar ce scrie presa, ai tendința să crezi că ne urâm unii pe alții. Dar, de fapt, ne înțelegem chiar bine, ne tot dăm mesaje despre tactici și filozofii ale fotbalului și chiar despre cărți pe care le citim.

... Nu, hai, bineînțeles că glumesc! Tot ce facem în grupul ăla e să ne spunem mizerii unii altora despre Barça și Real! :D

E cel mai tare grup. Suntem exact ca niște copii. Și adevărul este că e foarte amuzant pentru mine mai ales acum, pentru că suntem la 15 puncte în fața Realului în campionat. Așa că sunt foarte creativ în răspunsuri. Sezonul trecut, când băieții de la Real câștigau tot, se simțeau foarte bine. Vorbeau tâmpenii în mod constant când ne întâlneam la echipa națională.

Frate, de câte ori câștigau un meci sezonul trecut, postau poze la bustul gol din vestiar pe instagram. Vă aduceți aminte de asta?

Zâmbeau și-și încordau mușchii ca The Rock și scriau #HalaMadrid cu emoticoane mici cu trofee. Sezonul ăsta însă, e un vibe diferit. Toate pozele lor de pe instagram sunt sobre. "3 puncte azi. Trebuie să continuăm să muncim mai mult!"

Așa că le dau mesaje pe grupul de Whatsapp: "Haideți, băieți, de ce sunteți așa serioși?!" Și ei răspund cu un mic emoticon care plânge și unul care râde.

Am pus chiar un nume special acestui grup. Se numește: FELICITĂRI.

38 de trofeea câștigat Gerard Pique în carieră, până acum, la nivel de club (Barcelona și United) și națională

Pot să glumesc cu băieții ăștia, pentru că sunt frații mei la echipa națională a Spaniei. Poate că urâm fiecare clubul celuilalt, dar jucăm pentru aceeași țară, avem același vis și asta e ceva de care sunt foarte, foarte mândru. De când eram copil și l-am văzut pe Luis Enrique cu sânge pe tricou la Mondialul din '94, visul meu a fost să joc pentru echipa națională.

Sunt extrem de mândru că port emblema naționalei la fiecare 4 ani la Campionatul Mondial. Poate asta o să-i susprindă pe unii. Dacă te uiți la televiziunea din Madrid, ei îți vor spune altă poveste despre mine. Spun că sunt un trădător și că vreau să dezbin țara pentru că susțin public dreptul catalanilor de a vota la referendumul pentru independență.

Nici măcar nu am comentat cum aș vota. Nu încerc să fiu politician și să manipulez oamenii. Ceea ce cred eu e irelevant. Opinia mea e doar una din alte milioane de opinii. Dar ceea ce cred e că 7,5 milioane de oameni din țara mea, Catalonia, au dreptul să voteze într-o manieră pașnică. Problema e foarte complicată și e nevoie de multă gândire și dezbatere. E o postură dificilă pentru mine personal, pentru că cel mai fericit moment din viața mea a fost să câștig CM cu Spania, dar, pe de altă parte, să fiu catalan e în sângele meu. E poporul meu, moștenirea mea, pământul meu. Și când 80% din oamenii din Catalonia spun că vor să aibă dreptul să voteze, cred că ar trebui să fie ascultați. Dacă părerea asta îi face pe compatrioții mei să nu mă placă... ei bine, sunt perfect împăcat cu gândul ăsta.

E amuzant, am observat că unii oameni din SUA au început să le spună jucătorilor din NBA să "tacă și să dribleze" când vor să-și exprime opiniile despre adevăratele probleme ale societății. E ridicol, nu?

Așa e și aici, în Spania. Ți se spune: "Taci și joacă fotbal. Doar asta știi să faci".

Îmi pare rău, dar eu n-o să tac și să joc. Nu e TOT ce știu. Fotbaliștii au mai multă profunzime decât cred mulți, și sunt convins că e important să ne exprimăm opiniile. Fotbaliștii sunt și ei oameni și chestia asta se pierde în lumea în care trăim astăzi. Se întâmplă lucruri în viața noastră despre care publicul nu are nici cea mai vagă idee. Da, poți să cauți pe google rezultatele meciurilor, zvonuri despre transferuri, dar nu poți să cauți pe internet ce simte o persoană, ce o motivează, de ce se teme.

94 de selecțiia bifat Pique în naționala Spaniei, pentru care a marcat de 5 ori

Să vă dau câteva exemple din viața mea.

Mă uit la ultimii 10 ani din cariera mea, am câștigat Mondialul, Liga Campionilor, La Liga, Cupa Spaniei... am câștigat totul, așa cum îmi place să le amintesc prietenilor mei de la Madrid pe Whatsapp :D

Dar în urmă cu 10 ani, eram aproape terminat. Întreaga mea viață ar fi putut să ia o cu totul altă turnură dacă nu era Sir Alex Ferguson.

Eram un copil când am ajuns la Manchester United și am plecat bărbat de acolo. A fost o perioadă nebună pentru mine, pentru că nu fusesem niciodată înainte de asta plecat departe de casă. Primii 17 ani din viața mea i-am petrecut crescând în Spania, la academia Barcelonei, și mă simțeam ca și cum aș fi jucat pentru echipa școlii sau ceva de genul ăsta. Îi cunoșteam pe toți acolo și eram aproape de familie. Așa că, pentru mine, fotbalul însemna doar distracție. Nu înțelegeam deloc partea de business a jocului. Apoi, am ajuns la United și, sincer, a fost un șoc total.

Înaintea unuia dintre primele mele meciuri pe Old Trafford, eram în vestiar și ne pregăteam, eram îngrozitor de emoționat. Imaginați-vă: aveam 18 ani și stăteam în vestiar punându-mi jambierele lângă Ruud Van Nistelrooy, Ryan Giggs și Rio Ferdinand. Îmi doream să fiu invizibil. Mă gândeam: "Fă ce ai de făcut și încearcă să treci neobservat".

Așa că stăteam acolo, așteptând ca antrenorul să vină să ne vorbească. Eu stăteam chiar lângă Roy Keane. Vestiarul e atât de mic că picioarele noastre aproape că se atingeau. Nu era spațiu deloc. Era o liniște totală. Dintr-o dată, s-a auzit ceva vibrând încet. Foarte încet.

zzzzzz ……

………….. Bzzzzzzz.

Roy a început să se uite în jur.

Bzzzzzzz...

La naiba! Mi-am dat seama că era telefonul meu. Îl lăsasem pe vibrații în buzunarul de la pantalonii din rucsacul care atârna fix deasupra capului lui Roy.

Roy nu își dădea seama de unde venea zgomotul. A început să caute prin tot vestiarul ca un maniac. Ochii lui căutau pretutindeni și încerca să-și dea seama de unde se aude. Știți scena aia celebră cu Jack Nicholson în The Shining, când năvălește pe ușă? Exact așa arăta și Roy. A început să urle la toată lumea: "Al cui telefon e?"

Liniște.

A întrebat iar.

Liniște.

A întrebat a treia oară.

"Al cui nenorocit de telefon e?!"

Într-un final, am vorbit eu, ca un copil. Foarte încet am zis: "Îmi pare atât de rău. E al meu".

Roy m-a luat în brațe, a început să râdă și mi-a zis să nu-mi fac griji.

Eh, hai, bineînțeles că glumesc. Roy și-a pierdut mințile complet! A luat-o razna în fața tuturor. A fost incredibil. Aproape că am făcut pe mine. Dar a fost o lecție bună.

Acum, în 2018, totul e diferit. Toți copiii ăștia stau pe iPhone înainte de meciuri. Dar atunci, în 2006? Era o lume diferită. Nu făceai așa ceva. Mai ales la United. Nu în vestiarul lui Roy. A fost doar una dintre greșelile pe care le-am făcut când eram la United.

Nu doar fotbalul era dificil. Și limba, și cultura, plus singurătatea. Izolarea era partea cea mai rea. Să fii departe de familie la 17 ani, să fii înconjurat de bărbați, de legende, de un manager ca Sir Alex... era foarte complicat. Când oamenii se întreabă de ce tinerii fotbaliști nu reușesc în străinătate, vă pot asigura că aproape niciodată nu are legătură cu calitățile lor tehnice. Mereu sunt lucruri care se întâmplă pe care oamenii nu le văd. Au fost atâtea seri în primii doi ani în Anglia când veneam acasă de la antrenament, iar în Manchester era deja întuneric afară la 4 după amiaza, și stăteam în apartamentul meu singur. Era deprimant. Bineînțeles, când mă suna mama o mințeam și-i ziceam: "Ah, nu, mamă, totul e minunat! Totul e minunat".

Dar nu era minunat. Era de căcat. Am vrut să renunț și să mă întorc în Spania. Îmi amintesc că în perioada aia tata îmi spunea mereu ceva extrem de important. Mă plângeam la el: "Nu știu, tată. Antrenorul nu are încredere în mine. Tipii ăștia sunt atât de puternici. Mă simt mizerabil".

Iar el îmi spunea: "Știi ce? Poate azi a fost rău. Dar soarele va răsări din nou mâine".

Nu știu de ce, dar mă făcea să mă simt mai bine. Să continuu. Iar eu am fost foarte norocos pentru că, pe cât de naiv eram, pe cât de crud, Sir Alex s-a purtat senzațional cu mine din prima zi. Toți managerii buni au calitatea asta: chiar și când nu te joacă, chiar și când sunt duri cu tine, te fac să crezi că le pasă de tine cu adevărat. Sir Alex a fost ca un al doilea tată pentru mine. M-a făcut să-mi câștig locul și, în cele din urmă, mi-a dat o șansă.

În 2007, după 2 ani în Anglia, mi-a zis că o să joc 25 de meciuri în acel sezon. Totul a început bine. Aveam șansa să joc alături de Rio. Apoi, în noimebrie, am mers să jucăm la Bolton.

Rahat...

Încă mai văd mingea aia cum plutește în aer.

Totul era stabilit. Trebuia să-l marchez pe Nicolas Anelka. Cei de la Bolton au ridicat mingea și mi-am zis: «O să fiu agresiv». Am sărit să deviez mingea și am ratat complet. A fost ca un coșmar. Mingea continua să plutească. Era mingea de culoare galben-violet din Premier League. Vă amintiți de ea? Plutea exact deasupra capului meu ca un balon.

Am aterizat și m-am întors îngrozit. Anelka a controlat mingea și a marcat cu ușurință. Am pierdut 1-0 și a fost vina mea. Când ești un fundaș tânăr și faci o greșeală de genul ăla, antrenorul pur și simplu nu mai poate avea încredere în tine. Chiar și dacă vrea să aibă, nu mai poate. Mi-am dat seama, fix în momentul ăla, că am pierdut încrederea pe care Sir Alex și fanii lui United o aveau în mine.

Sir Alex îmi promisese 25 de meciuri în acel sezon, dar am încheiat cu 12. A fost o perioadă extrem de dificilă. Simțeam că greșeala aia a însemnat sfârșitul carierei mele. În cele din urmă, a fost doar începutul carierei, dar asta doar pentru că Sir Alex a făcut ceva pentru mine. Spre finalul sezonului, impresarul meu mi-a spus că Barcelona era interesată să mă aducă înapoi. Sincer, nu-mi venea să cred. Cuvintele mele exact au fost: "Nu are niciun sens. Nu joc la United, deci de ce m-ar vrea?" Și el mi-a zis: "Ei bine, te cunosc. Ei cred în tine".

Bineînțeles că am fost încântat, voiam să merg acasă. Dar știam că trebuie să am o discuție extrem de dificilă cu Sir Alex. Nu exista clauză de reziliere în contractul meu, iar United ar fi putut cere oricât, deci trebuia să-l conving să mă lase să plec. A fost una dintre cele mai dificile conversații din viața mea pentru că a avut atât de multă grijă de mine. Dar am mers în biroul lui și am fost sincer cu el. I-am zis: «Simt că am pierdut încrederea pe care o aveai în mine. Barcelona e casa mea. Vreau să mă întorc. Sper că mă vei lăsa să plec».

Am avut o discuție lungă și a considerat că am fost sincer și a fost de acord să mă lase să plec la finalul sezonului.

12 meciuria jucat Pique la United, echipă pentru care a marcat de două ori

Dar nu a fost finalul poveștii noastre. Fotbalul poate fi foarte complicat. La sfârșitul sezonului, ghici pe cine a trebuit să înfruntăm în semifinalele Ligii Campionilor? Bineînțeles, pe Barcelona. Nu aveam nicio șansă să joc. Eram a treia opțiune ca fundaș central. Dar fix înainte de meciul tur de pe Camp Nou, Nemanja Vidic s-a accidentat. Brusc, trebuia să fac un pas înainte și să joc în fața a 90.000 de oameni, contra clubului meu de suflet. Eram nerăbdător, nervos, șocat...

Înainte de meci, ne făceam obișnuita siestă de două ore la hotel. Bineînțeles că nu am putut să dorm. Brusc, cineva a bătut la ușa mea, m-am uitat pe vizor. Nu era camerista. Era Sir Alex.

Știam că se întâmpla ceva, pentru că nu venea niciodată la jucători înainte de meci. Am deschis ușa și mi-a zis: «Gerard, îmi pare rău să-ți spun că nu te pot titulariza azi. Transferul e aproape făcut. Dacă joci și faci un meci prost vor spune că e doar pentru că urmează să te întorci acasă. Așa că nu te pot titulariza. Am vrut să știi asta».

Adevărul e că am fost destul de devastat. Deși voiam să mă întorc acasă, eram gata să dau totul pentru United și pentru Sir Alex în meciul ăla. Era visul meu să joc pe Camp Nou în Liga Campionilor. M-a durut destul de rău. Dar, în cele din urmă, Sir Alex a luat decizia corectă. Totul a ieșit bine pentru toată lumea. A fost 0-0 pe Camp Nou și am eliminat Barca pe Old Trafford. Am câștigat și Liga Campionilor, și titlul în Premier League și m-am întors acasă în condiții foarte bune.

Datorită lui Sir Alex, am experimentat una dintre cele mai rare chestii din fotbal. Am plecat de la club în cel mai bun mod posibil. Nu așa am simțit atunci, dar greșeala aia contra lui Bolton a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață. În cele din urmă, Barcelona a plătit doar 5 milioane de dolari pentru mine. Am ajuns la Barcelona ca a 4-a opțiune pentru postul de fundaș central. Nimeni nu aștepta prea mult de la mine. Dar mulțumită minții lui Pep Guardiola și a încrederii lui în mine, jucam alături de Carles Puyol în finalul sezonului. Carles m-a luat sub aripa lui și a avut o influență uriașă asupra mea. Am învățat atât de mult de la el, am format un parteneriat care s-a extins și la echipa națională a Spaniei.

Dacă cineva mi-ar fi spus când m-am întors la Barcelona că în doi ani voi sta alături de Puyol și vom ridica trofeul CM, i-aș fi spus că și-a pierdut mințile. Dar fotbalul e o chestie amuzantă și fix așa s-a întâmplat. Atât de repede s-au schimbat lucrurile pentru mine. Și chestia asta chiar mă face să mă gândesc la destin. Dacă nu făceam greșeala aia contra lui Bolton ar mai fi ieșit totul așa? Dacă Sir Alex decidea să mă păstreze pentru încă un sezon ca să câștige mai mult din transferul meu, ar mai fi ieșit totul așa?

Sunt atât de multe lucruri care se întâmplă în viața unui fotbalist despre care oamenii nu au habar. D-asta scriu acum. D-asta trebuie să vă spun acum încă o poveste scurtă... Pentru că, așa cum am mai zis, fotbalul e foarte complicat. Nu e ca în filme. Când aveam 24 de ani, aveam totul. Câștigasem totul - La Liga, Champions League, Campionatul Mondial. Jucam sub comanda unui antrenor genial, Pep Guardiola, care chiar credea în mine din momentul în care am ajuns. Jucam pentru clubul pe care l-am iubit de când eram copil. Era perfect.

Și apoi... Am avut cel mai prost sezon din carieră.

Totul părea că se prăbușește în 2012. Nu știu de ce. Poate că pierdusem teama aia care mă dusese la cel mai înalt nivel. Dar, indiferent de motiv, am început să mă îndoiesc de mine. Pe parcursul sezonului, Pep a început să-și piardă încrederea în mine. În primele 3 sezoane, am avut o relație senzațională. Încă îl respect pe Pep ca manager. Dar adevărul e că a fost o perioadă extrem de grea. Voia ca jucătorii lui să fie obsedați de fotbal 24 de ore din 24 și, în momentul ăla al vieții mele, nu am înțeles. Nu eram la fel de dedicat acelei filozofii. Pep pur si simplu nu mai credea în mine și momentul crucial a fost când a decis să nu mă titularizeze împotriva lui Real Madrid în campionat. Asta m-a zdrobit.

Am început să mă gândesc: "Asta a fost tot? S-a terminat visul meu de a juca pentru Barça? Poate totul să dispară așa ușor?"

Apoi, în returul semifinalelor Ligii Campionilor, contra lui Chelsea, s-a întâmplat ceva destul de nebunesc. Altă întorsătură a destinului. Pierduserăm 1-0 în prima manșă pe Stamford Bridge și nu jucasem. Pep m-a titularizat în manșa secundă pe Camp Nou ca să încerce să întoarcă soarta calificării, dar sincer, nu pot să vă spun nimic despre acel meci.

La începutul partidei, portarul nostru, Victor Valdes, m-a lovit din greșeală cu genunchiul în cap la o fază. M-a făcut KO, eram complet inconștient. Când m-am ridicat, am rămas cumva pe teren. Știu că am alergat timp de vreo 10 minute, dar sincer nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat. În cele din urmă, doctorul a observat că aveam probleme, am fost scos de pe teren pe targă și am fost dus la spital. M-am trezit a doua zi și nu-mi puteam aminti nimic din meci, nu-mi puteam aminti nici măcar cine a câștigat. Eram complet în ceață.

Se pare că meciul s-a terminat 2-2 și am fost eliminați. În câteva zile, Pep și-a anunțat plecarea de la Barça. Simțeam că o eră se apropie de sfârșit și m-am gândit că poate și vremea mea s-a terminat.

Sezonul ăla m-a făcut să mă gândesc cu adevărat la cariera și la viața mea. A fost ca un apel de trezire. Când echipa noastră lupta pentru toate trofeele, Pep nu ma credea în mine. Apoi, când în cele din urmă a mizat pe mine, am avut ghinionul să fiu făcut KO. Uneori mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi trezit a doua zi și aș fi aflat că am eliminat-o pe Chelsea. Am fost indisponibil mai multe săptămâni din cauza loviturii la cap, așa că oricum n-aș fi jucat în finală. Poate că am fi câștigat Liga Campionilor. Poate că Pep ar fi decis să rămână la Barça. Poate că nu și-ar fi recâștigat încrederea în mine. Poate că acum aș fi la alt club. În schimb, Tito Vilanova a devenit antrenorul Barcelonei în următorul sezon și mi-a dat o șansă să-mi recâștig locul.

Sunt atâtea momente dintr-astea care se întâmplă de-a lungul uneii cariere lungi încât te gândești la destin și șansă, la cât de diferit ar fi putut să fie totul. Dar nu asta citim în presa. În presa, lucrurile sunt simple. În viața reală, cele mai interesante lucruri se întâmplă în culise.

30.06.2022
e data la care expiră contractul lui Pique cu Barcelona

De exemplu, oamenii mă întreabă des cum e să joc de atâția ani cu Messi. Dacă trebuie să explic într-o singură propoziție: E un extraterestru. Nu e de pe planeta asta. E singurul fotbalist despre care îmi aduc aminte că l-am văzut jucând prima dată, când aveam 13 ani, și mi-a zis: «Oh, copilul ăsta vine din altă parte. Nu e uman».

Messi e un asasin. E cel mai mare pe care l-am văzut. Dar nu e vorba despre felul în care atacă. Oamenii mă întreabă: «Care e cel mai incredibil lucru pe care l-ai văzut pe Messi făcându-l pe teren?» Și se așteaptă să le spun despre cum driblează 3 fundași. Și, credeți-mă, am destule povești de genul ăsta.

Pentru mine însă, motivul pentru care știu că e de pe altă planetă e ceea ce se întâmplă când Messi NU ARE mingea. Poate că nu puteți vedea la TV, dar eu pot vedea asta de pe teren. Trebuie să-i vezi fața când sprintează să recupereze mingea de la un fundaș. Are o privire pe care nu am mai văzut-o la niciun alt fotbalist. Asta îl face să fie atât de mare. Nu-l interesează spectacolul. Rareori fentează. E făcut din alt material. Măreția lui stă în obsesia de a câștiga mingea.

Poate că ăsta nu e un titlu foarte tare. Dar când mă gândesc la magia lui Messi nu mă gândesc la ceva ce găsești pe YouTube. Totul stă în expresia aia subtilă din ochii lui. Mi-ar trebui alte 5.000 de cuvinte să explic măreția lui Messi. Poate în alt articol!

Și asta mă aduce înapoi, la început. Pe măsură ce îmbătrânesc și mă pregătesc pentru ultimul Mondial din cariera mea, am început să mă gândesc la locul meu în lume. Am început să mă gândesc la cum am ajuns aici și ce altceva mai vreau să realizez în viață.

Unul dintre scopurile mele e să nu tac niciodată.

Ca sportivi, cred că ar trebui să ne folosim platforma pentru a ne conecta cu oamenii, pentru a-i lăsa în viețile și în mintea noastră un pic mai mult. Cred că e nevoie de mentalitatea asta mai mult ca niciodată.

Dacă te uiți la televiziunea din Madrid, presa îți va spune că toată lumea de la Barcelona încearcă să distrugă țara. Dacă te uiți la televiziunea din Barcelona, ei îți vor spune că toată lumea din Madrid încearcă să oprime oamenii. Toți sunt răi acum, depinde la ce televiziune te uiți.

Presa spune că există un conflict la echipa națională din cauza diferențelor politice. În realitate, aproape că nu vorbim despre politică. Sunt prea ocupat să le spun băieților de la Real că au comis-o în campionat și ei sunt prea ocupați să-mi răspundă cu tot felul de conspirații despre arbitraje! :D

Joc fotbal de mai mult de jumătate din viață. Am 31 de ani. Obișnuiam să spun că voi fi deja retras până în 30 de ani. Sincer, știți ce mă face să continuu? Experiențele pe care le-am avut în vestiar. Faptul că ai ocazia să cunoști genii ale fotbalului ca Messi, Puyol, Neymar și Roy Keane (deși aproape m-a ucis).

În cele din urmă, fotbalul e o călătorie lungă. Câștigi. Pierzi. Te faci de râs. Faci greșeli. Râzi, plângi. Faci tâmăenii ca să treacă timpul. Poate că alături de colegii tăi chiar dai foc motocicletei secundului (dar nu înainte să îi cumperi una noua, bineînțeles... Voi păstra povestea asta pentru altădată!)

Devii din copil bărbat. Pentru mine, asta face sportul frumos. E totul doar o poveste lungă.

*tradus și adaptat după articolul apărut în The Players' Tribune

Comentarii (15 ) Adaugă comentariu

pandoro2020  •  25 Martie 2018, 11:26

Postat de Eugen Bratescu pe 23 Martie 2018, 02:28

Cool, foarte interesant, Pique chiar este un tip inteligent, cu umor si talent jurnalistic! Sa ne miram ca n-a spus nimic de Shakira, oare ar fi parut ca chiar se lauda prea mult daca amintea si de ea? Traducerea este reusita, dar are cateva greseli de scriere/editare, nereperate la corectura...

E neplacut sa vrei sa fi spiritual si sa nu iti iasa. Am impresia ca esti genul care nu stie pe unde se umfla mingea dar isi da cu parerea despre fotbal sau fotbalisti. Si din pacate extrapolezi chestia asta in toate domeniile. P.S. Cand am spus extrapolezi nu! nu te-am injurat.

dakesis  •  23 Martie 2018, 06:26

Postat de pandoro2020 pe 22 Martie 2018, 19:11

@dakesis Scuze dar nu toti il citim pe Djuvara sau Liiceanu asa ... "cam ca ...tine" si nu putem emite o opinie pertinenta despre calitatea de scriitor a fotbalistului Pique, dar daca vrei sa faci pe criticul literar nu aici e locul potrivit.

daca nu te tine Djuvara, tocmai ti-l recomandasem pe Insigne:)

Eugen Bratescu  •  23 Martie 2018, 02:28

Cool, foarte interesant, Pique chiar este un tip inteligent, cu umor si talent jurnalistic! Sa ne miram ca n-a spus nimic de Shakira, oare ar fi parut ca chiar se lauda prea mult daca amintea si de ea? Traducerea este reusita, dar are cateva greseli de scriere/editare, nereperate la corectura...

Vezi toate comentariile (15)

Comentează

Conectează-te cu facebook la contul tău sau înregistrează-te pentru a adăuga comentarii


1500 de caractere ramase