I. Victoria

După ce-au ridicat braţele la cer, după ce au dat noroc cu adversarii şi au aplaudat partea lor de galerie – părinţi, fraţi, surori, antrenori şi jucători mai mici – cei douăzeci de puşti în echipament alb, cu şosetele încreţite pe gambele strânse de apărători şi cu părul tuns în creste de toate formele s-au prins de mâini şi-au început să se învârtă într-o horă bezmetică.

Unii erau pe jumătate dezbrăcaţi după ce şi-au fluturat tricourile şi le-au abandonat pe gazonul de la Buftea unde tocmai câştigaseră campionatul naţional la grupa lor de vârstă, generaţia ’98.Printre ei, cu numărul 10 pe spate, era şi mijlocaşul care-a dat două goluri şi-o pasă de gol, puştiul cu un cap mai scund decât ceilalţi, căpitanul cu ochi căprui, lipiciul echipei, adolescentul a cărui maturizare e aşteptată de microbiştii români de când tatăl lui, Gheorghe Hagi, a jucat ultimul meci la naţională.

Învârtindu-se pe lângă el, scandând „Campionii, campionii!”, erau fotbalişti din toată ţara care joacă împreună de patru-cinci ani: portarul braşovean Cosmin Dur-Bozoancă, poreclit Coco, mijlocaşul timişorean Carlo Casap, posesorul unui stâng de poveste, cei trei piteşteni Virgil Ghiţă, Robert Grecu şi Andrei Vlădescu sau fundaşul din Sovata, Szabolcs Kilyen. Printre ei, şi un brăilean înalt, ras pe la tâmple, cu numărul 9 pe spate, marcatorul celorlalte două goluri, autorul unei pase de gol şi atacantul care-a scos un penalty.

După hora campionilor, încheiată cu prăbuşiri teatrale pe gazon, jucătorii s-au strâns la mijlocul terenului pentru premiere. De la câţiva paşi distanţă îi priveau învinşii, cu capetele plecate după cele patru goluri încasate într-un meci fără îndoieli. Deşi au fost susţinuţi de o galerie de veterani ai stadioanelor înarmată cu tobe, trompete, steaguri şi înjurături, n-au avut nicio şansă. Învinşi au fost juniorii Stelei, echipă care la seniori a câştigat campionatul în ultimii doi ani. La juniori au însă un adversar de care e greu să treci, indiferent că eşti la grupa de 15, 17 sau 19 ani. Se numesc FC Viitorul Constanţa şi sunt cu toţii produsul Academiei de Fotbal „Gheorghe Hagi”.

Primul premiat a fost Coco, pentru cel mai bun portar, iar apoi a urmat jucătorul finalei. Candidaţii erau evidenţi – mijlocaşul cu numărul 10, Ianis Hagi, şi atacantul cu numărul 9, Florinel Coman.Ianis aştepta cu mâinile sprijinite de genunchi. Serios, cu ochii încruntaţi sub sprâncenele groase, se gândea ce ar face dacă ar fi ales – o să iasă în faţă, o să primească trofeul şi diploma de la fostul jucător internaţional Liţă Dumitru, cu care o să dea noroc şi o să facă poză. Florin avea şi el emoţii, dar ştia că a făcut un meci frumos.

Când crainicul a anunţat câştigătorul – „Florinel Coman, de la Viitorul!” –, Ianis a început să aplaude cu putere, fără umbră de dezamăgire pe chip. Cu un zâmbet timid în colţul gurii, Florin şi-a strecurat cei 1,76 m printre băieţi, cu mâinile lungi şi slabe bălăngănind pe lângă tricoul reîmbrăcat cu numărul în faţă. A trecut pe lângă Ianis, care s-a întins spre el şi i-a dat o palmă încet, peste cap.Ianis şi Florin joacă fotbal împreună de trei ani. Ţin de mici cu aceeaşi echipă, Manchester United, şi amândoi şi-ar dori să joace în Anglia, pentru că acolo e cel mai frumos, imprevizibil şi puternic campionat.

Fac parte din cea mai apreciată şi lăudată echipă a Academiei, generaţia ’98, născută în anul ultimei participări a României la un mondial, cea în care Hagi îşi pune cele mai mari speranţe şi pe care unii comentatori o văd ca motorul unei viitoare calificări – poate în 2022.

Ianis e fiul celui mai mare fotbalist al României, care-a construit la Constanţa cea mai mare academie privată de fotbal din Sud-Estul Europei. Florin a crescut în casa bunicilor din Brăila, pentru că ai lui lucrau în Spania. Fotbalul i-a adus împreună şi amândoi speră să-i ţină aproape cât mai mult, pentru că pe teren, în faţa porţii, formează cea mai bună echipă, o variantă modernă a cuplului Hagi-Răducioiu.

Îşi cunosc mişcările, se înţeleg din priviri, şi aşa au ţesut şi primul gol al finalei cu Steaua. Florin a primit mingea cu spatele la poartă, la vreo 20 de metri. L-a văzut cu coada ochiului pe Ianis, liber în dreapta, i-a pasat, şi şi-a răsucit trupul zvelt spre careu, fără să se uite în urmă, ştiind că pasa îl va găsi unde trebuie. Mingea, lobată dintr-o atingere de Ianis, a plutit peste cei doi fundaşi stelişti printre care s-a strecurat brăileanul şi a căzut la punctul de la 11 metri, de unde a împins-o în poartă cu vârful ghetei, aşa cum dă majoritatea golurilor.

Ianis şi Florin sunt jucători de bază şi în naţionala Under 17, antrenată de Florin Răducioiu, care a marcat 21 de goluri pentru echipa României în anii ’90. Academia dă cei mai mulţi jucători la naţionalele de juniori – în jur de 40 pe an, la toate grupele de vârstă. Sunt copii talentaţi şi în alte părţi, spune Miodrag Belodedici, alt membru al „generaţiei de aur” şi astăzi directorul tehnic al loturilor naţionale de juniori. Dar nu se dezvoltă la fel de bine, din lipsa infrastructurii, a condiţiilor de antrenament şi a competiţiilor slabe. „Ne uităm la mondiale la televizor şi ne întrebăm de ce”, spune şi Răducioiu, care cheamă constant la U17 între opt şi 14 jucători de la Academie. „Pentru că nu s-a făcut nimic pentru fotbalul românesc în ultimii ani. Hagi e singura excepţie.”

II. Academia

Finala câştigată contra Stelei în vara lui 2013 a încheiat un sezon în care echipele Academiei Hagi au ieşit campioane la toate grupele de juniori: A (Under 19), B (Under 17) şi C (Under 15), o performanţă unică în competiţiile interne de copii. Pe lângă A, B şi C, care joacă pe teren mare, în Academie mai sunt şase grupe de vârstă, unele cu mai multe echipe, implicate în competiţii regionale şi naţionale de minifotbal. În total, 300 de copii, de la 6 la 19 ani, care se antrenează la baza construită de Hagi la 15 minute de Constanţa.

În sezonul 2013-2014, Ianis, Florin şi colegii lor din generaţia ’98 au urcat de la juniori C, la B. S-au lipit astfel de cei născuţi în ’97, prima oară când se amestecau cu o altă grupă de vârstă. De când sunt în Academie, au fost protejaţi de amestecul între grupe, ceea ce le-a dat o lejeritate în joc şi i-a unit. Avansarea a însemnat pentru ei un antrenor nou, un program mai intens de pregătire şi mai puţine meciuri ca titulari. (Având 31 de copii din două generaţii foarte bune în lot, antrenorul încearcă să-i rotească astfel încât să joace toţi.)

Ianis şi Florin au jucat încă din primul meci al sezonului – toată repriza a II-a –, iar în al doilea au marcat fiecare câte un gol din cele cinci ale echipei. Viitorul B a câştigat cu uşurinţă prima fază a campionatului, împărţit în opt serii zonale a câte 11-12 echipe. A pierdut un singur meci şi a făcut trei egaluri, dar a dat cu 36 de goluri mai mult decât echipa de pe locul 2 – 106 în 22 meciuri, adică o medie de 4,8 goluri pe meci (a încasat doar nouă).

Vasile Mănăilă, antrenorul de 51 de ani, cu părul cărunt şi voce groasă, care i-a preluat, a considerat partidele mai slabe tot înfrângeri – scăpări puse pe seama faptului că echipa nu era încă închegată şi cei de ’98 nu erau încă suficient de puternici fizic. În martie au început faza a doua – un sistem de patru grupe a câte patru echipe –, căreia îi urma, în iunie, turneul semifinal.

Cel mai dificil adversar din faza a doua era Dinamo, campioana naţională de acum doi ani, cu care urmau să joace de două ori în cinci zile la mijloc de mai. La Bucureşti, Dinamo a marcat prima şi a dominat primele 20 de minute, punând echipa Academiei într-o postură cu care nu era obişnuită. Au învins până la urmă cu 5-2, iar Florin a marcat de trei ori.Cu două zile înainte de returul de la Constanţa, preparatorul fizic Gabriel Zaharia îi aştepta în faţa vestiarului vopsit în alb-albastrul Viitorului. La fel sunt vopsite şi tribuna de 3.000 de locuri care înconjoară terenul principal, şi autocarele care îi duc zilnic de la hotel la şcoală, la antrenament şi înapoi, şi echipamentele de joc.

„Iar avem alergare?”, întreabă băieţii când ies pe rând din vestiarul decorat cu fotografii cu echipele Academiei.Zaharia le întinde nişte cipuri mici, numerotate, pe care şi le prind de benzi elastice înfăşurate în jurul bustului, sub tricourile negre de antrenament. Apoi troncănesc cu crampoanele pe aleea care leagă cele nouă terenuri ale bazei, toate cu nocturnă şi sistem de irigat, până în dreptul unui hotel cu trei etaje, îmbrăcat în sticlă doar până la jumătate. Când va fi gata, aici vor locui cei 60 de jucători aduşi din ţară, care acum stau într-un hotel de lângă Delfinariu – totul pe cheltuiala Academiei.

Se împrăştie pe terenul din stânga hotelului, împrejmuit de un gard de arbuşti dincolo de care se văd doar câmpul verde şi câţiva nori albi împrăştiaţi pe cer, iar păcănitul crampoanelor de pe asfalt e înlocuit de lovituri surde de mingi.

„Lăsaţi mingile, facem abdomene şi forţă”, le spune preparatorul de 36 de ani, căruia băieţii îi spun Gabi.„Hai, măi, Gabi, iaaar?”, spune Ianis, jonglând cu o minge.„Gabi, poimâine avem meci!”, încearcă şi Florin
 să-l îmbuneze.Deşi e mai greu, lui Zaharia îi place să lucreze cu copii cu personalităţi puternice, cum sunt cei de ’98, pentru că asta înseamnă inteligenţă şi inventivitate pe teren. Rămâne ferm şi, în timp ce-şi instalează laptopul pe care le monitorizează frecvenţele cardiace înregistrate de cipuri, le dictează seriile de exerciţii, pe care băieţii le execută în semicerc, strâmbând din nas, închizând ochii de durere, gâfâind.

Au început să lucreze mai intens din toamnă, pentru a-şi întări masa musculară; deocamdată fac mai mult exerciţii bazate pe greutatea corpului – abdomene, flotări, ridicări de picioare, cât mai puţine gantere – pentru că sunt încă în creştere. După 20 de minute, preparatorul îi trimite să facă două ture de teren în alergare, întâmpinate şi ele cu un „ooo” dezamăgit.„Băi, Ianis, ia-o mai pe margine”, strigă Zaharia când îl vede încercând să taie terenul prin mijloc.

Deşi s-a înălţat 10 centimetri în ultimul an şi aproape i-a ajuns pe ceilalţi, Ianis nu e încă la fel de vânjos, aşa că Zaharia lucrează cu el şi cu alţi câţiva separat. Acum are 1,73 m, iar medicii i-au spus că va ajunge la 1,78-1,80; tatăl lui are 1,75. De trei ori pe săptămână, rămâne în sală după antrenament sau aleargă pe plajă, ceea ce la început nu-i prea plăcea.După ce a înţeles că trebuie să-şi extindă capacitatea de efort ca să facă faţă celor 80 minute, cât durează un meci la vârsta lor, Zaharia spune că s-a schimbat.

După meciul cu Dinamo de la Bucureşti, a primit un SMS de la el în autocar. Deşi avea după-amiaza de duminică liberă, Ianis îl întreba dacă vrea să iasă la alergat când ajung acasă. Jucase doar 27 de minute şi nu voia să piardă ziua de antrenament.„Câte minute îmi dă domn’ profesor, trebuie să le accept”, spune Ianis serios, cu privirea ascunsă în pământ, cum o ţine mereu când vorbeşte cu antrenorii sau când dă interviuri la televizor. Ştie că prioritate au cei de ’97, dar şi-ar dori să joace mai mult.

După seria de alergări, băieţii încep exerciţiile cu mingea: posesie, pase scurte şi lungi, şuturi pe diagonală, iar la final, jocul.„Circulă mingea, din două atingeri!”, le strigă apăsat Mănăilă, al cărui stil autoritar le place, pentru că îi ţine în priză.

"Pune-o jos!”

„Joc repede, dau şi plec”

Mănăilă spune că pentru că sunt de mici în Academie – de la 11-12 ani –, visează conceptele şi sunt uşor de antrenat. Sunt talentaţi şi „balonoşi”, joacă inteligent, iar munca cu ei ţine acum de detalii, de perfecţionare a conceptului pe care Hagi vrea să-l vadă la toate echipele sale – un joc spectaculos, ofensiv, bazat pe construcţie şi posesie, aşa cum a jucat în Spania, la Barcelona şi Real Madrid.

Faza golului doi din finala cu Steaua din vara trecută e exemplul perfect.Purtată de fundaşul central până-n jumătatea adversă, mingea s-a plimbat printre picioarele steliştilor înmărmuriţi, desenând triunghiuri precise din pase scurte, dintr-o atingere, nişte săgeţi lansate cu latul, cu interiorul sau cu călcâiul din ghetele lui Ianis, Florin şi Carlo Casap, un mijlocaş timişorean cu mişcări elegante. Ultima pasă a fost un călcâi de la Florin, care l-a găsit pe Ianis la vreo 16 metri de poartă, de unde a înscris cu un şut bine plasat.

Bucuros cum n-a mai fost niciodată după un gol, a început să alerge cu braţele larg deschise, ca şi cum ar fi vrut să îmbrăţişeze tot terenul. A trecut prin faţa tribunei, de unde îl priveau zâmbind tatăl, cu care toată lumea îl compară, mama, căreia vrea să-i demonstreze că a meritat să lipsească aşa mult de la şcoală, şi sora mai mare, Kira, pe care o vede rar. A trecut apoi prin faţa colegilor mai mici din Academie, care-i scandau numele. Ştie că lumea e cu ochii pe el, pentru că e fiul celui mai mare fotbalist al României. Dar atunci când intră pe teren, spune el, uită de tot.


III. Ianis

Născut la Istanbul în octombrie 1998, Ia-nis a crescut citind inscripţiile de pe trofeele tatălui său, printre care Cupa UEFA şi Supercupa Europei câştigate cu Galatasaray, trofee care i se păreau greu de ridicat. I-a plăcut că se vorbea mereu despre fotbal în jurul lui şi se juca tot timpul cu mingea prin casă sau în curte, cu Kira, cu verişorii lui, copiii lui Gică Popescu, sau cu bunicul pe care îl punea să stea în poartă.

Într-o seară, cu o lună înainte să împlinească şapte ani, când se ducea să-şi facă temele în camera în care îi are şi azi pe pereţi pe Cristiano Ronaldo, Lionel Messi şi Mesut Özil, Hagi l-a întrebat dacă vrea să-l dea la fotbal. Fiul a zis da, şi Hagi l-a dus la „Pro Luceafărul”, un club din Bucureşti fondat de Marcel Pigulea, care îi antrenase şi pe el şi pe alţi jucători din „generaţia de aur”. Acolo, Ianis a învăţat bazele – tehnica individuală, şutul la poartă – dar la Academie a văzut ce înseamnă fotbalul de performanţă.

Hagi se gândea de mult la un proiect prin care să ofere tinerilor talentaţi condiţii pentru performanţă, un mod de a da ceva înapoi fotbalului. Era încă la Galata când a început să discute cu Pavel Peniu, actualul preşedinte al Academiei, cu care jucase împreună la Farul Constanţa, echipa la care a debutat la 17 ani.

A vizitat Academiile Ajax-ului şi Barcelonei, cele mai prolifice în creşterea de jucători, de unde s-a inspirat de la modul de organizare până la sistemul de joc (4-3-3 şi variante ale acestuia). A organizat acţiuni de selecţie în ţară şi a adus la Constanţa cei mai talentaţi jucători, cărora le-a oferit cazare, masă, şcoală şi antrenamente de calitate, pentru care nu plătesc nimic. (Jucătorii din Constanţa locuiesc cu familiile.)

Investiţia de peste 10 milioane de euro a pornit în 2009. Asta e diferenţa dintre o academie şi o şcoală de fotbal, spune Marian Mihail, fost director tehnic al Federaţiei Române de Fotbal: o academie asigură şi şcolarizarea copiilor care fac performanţă. Băieţii de liceu veniţi din ţară învaţă la Grupul Şcolar „Ion Podaru” din localitatea Ovidiu, unde s-au înfiinţat clase de fotbal special pentru ei, iar cei mai mici, la două şcoli generale din Constanţa.

Mai sunt centre bune de juniori în ţară, cum e şcoala de fotbal Ardealul din Cluj, care a format jucători de naţională ca Alexandru Maxim (VfB Stuttgart) şi Vlad Chiricheş (Tottenham) – ultimul, cel mai scump transfer românesc din istorie –, LPS Banatul Timişoara sau C.S. Atletico Arad, dar nu au infrastructura, numărul de copii şi condiţiile oferite de Hagi.

„E o investiţie greu de realizat în România pentru mult timp de-acum înainte”, spune Mihail, care e dezamăgit în special de cluburi cu tradiţie, ca Steaua, „unde nu mai există mândria şi interesul de-a avea rezultate la juniori.”

În 2010, Steaua a înjumătăţit numărul copiilor din centrul său de juniori. Patronul echipei, Gigi Becali, a declarat că vrea să reducă cheltuielile unui proiect care nu îi aduce jucători la echipa mare. La începutul sezonului 2013-2014, Steaua avea şase grupe a câte 20 de copii, iar când a trebuit să înscrie o echipă de juniori în UEFA Youth League, echivalentul la juniori al Champions League, a împrumutat şase jucători de la Academia Hagi. (Becali, care a fost condamnat în 2013 la trei ani de închisoare pentru afaceri cu terenuri, a avut în primăvară un contract de muncă necalificată cu academia lui Hagi, naşul său, unde mai lucrau 20 de deţinuţi.)

Dinamo, care a început vara trecută un proiect de reconstrucţie la nivel de juniori, stă mai bine: are 12 grupe, a înfiinţat un departament de scouting şi a adus 3-4 jucători din ţară la fiecare grupă. Toate cluburile din Liga I şi a II-a sunt obligate de regulament să aibă minimum cinci grupe de juniori.În primul an al Academiei, Ianis a făcut naveta. Stătea cu părinţii în Bucureşti, se antrena la „Pro Luceafărul”, iar vinerea pleca cu bunicul la mare pentru meciul de sâmbătă. A fost un an obositor, dar Hagi a vrut să vadă dacă e hotărât că asta vrea să facă.

După vreo şase luni, băiatul a simţit că rămâne în urma celorlalţi, care se antrenau zilnic la Academie, aşa că s-a mutat cu totul în Constanţa, la mătuşa Elena Fălină, sora lui Hagi. Ea îl duce şi îl ia de la antrenamente şi de la Cambridge School of Constanţa, şcoala privată la care învaţă.Marius Codescu, antrenorul de 44 de ani care s-a ocupat de selecţia şi formarea grupei, vede la Ianis aceeaşi pasiune ca a tatălui, cu care spune că nu se poate vorbi despre nimic altceva, nici măcar despre vreme.

„Dacă îi iei fotbalul, îi iei aerul, nu mai respiră”, adaugă antrenorul. Uneori, Ianis se duce cu mătuşa lui la bază şi bate lovituri libere. Hagi i-a spus că a exersat cam 13-14 ani până a ajuns să le bată bine, şi aşa vrea să facă şi el.S-a integrat uşor în echipă şi a devenit repede liderul ei, şi pe teren, şi în afară. Venea mereu în vizită la băieţi, cazaţi pe atunci la Iaki, hotelul deţinut de Hagi pe malul mării, şi îi întreba dacă au nevoie de ceva.

Ieşeau în oraş împreună cu mătuşa, care de la început a încercat să suplinească lipsa părinţilor. Ea şi Codescu îi duceau la biliard, la film, la Delfinariu sau în satul de vacanţă, aveau grijă de ei când se îmbolnăveau şi le serbau zilele de naştere în hotel. Ianis era primul care se gândea să le cumpere colegilor cadouri. Fundaşul Tibi Căpuşă, un băcăuan vorbăreţ, printre primii veniţi, are şi acum ghetele Adidas primite de la el.

Între copii, Ianis se simte ca peştele în apă, spune Codescu, care îşi aminteşte că la început îi cerea mereu voie să stea cu ei în hotel, ceea ce antrenorului i se părea incredibil, având în vedere că „e casa lui aici”. Dădea tonul la îmbrânceli şi alergări pe holurile de la Iaki, unde se jucau cu mingea sau baba oarba. „Unde e Ianis, e spectacol”, spune Mănăilă, care cum aude un chiţăit în autocar, ştie că vine de la el şi îl cheamă să stea în faţă, pe scaunul de lângă el.

Într-o zi, când se întorceau de la antrenament, profitând că antrenorul vorbea la telefon, Ianis s-a ridicat şi s-a dus în spate.„Băi, în loc de biliard, nu vreţi mai bine la film?”, i-a întrebat cu o voce uşor piţigăiată.„Daaa”, s-a auzit şi vocea mai groasă a lui Florin.

Când a revenit în faţă, Ianis l-a întrebat cu seriozitate pe Mănăilă: „Dom’ profesor, am vorbit şi cu băieţii, nu putem să mergem la film în loc de biliard, că unii ne-am plictisit de biliard?”„Bine, Ianis, mergem. La ce film?” „Dacă-mi daţi voie să caut...”, a spus râzând şmechereşte, ştiind că în autocar nu au voie cu telefoane. La aprobarea antrenorului, a scos din rucsacul în culorile Academiei un iPhone alb şi a început să se uite la trailere. „Să fie cu acţiune, cu dramă!”, i-a spus Florin din spate, aplecat peste scaunul roşu. „Uite unu’: 2 Guns îi zice.”„Bine”, i-a spus antrenorul. „Mergem pe mâna ta. Te organizezi tu cu biletele, şi-ţi dau băieţii, da?”

Dacă înainte să-l cunoască, copiii se aşteptau să fie fiţos, acum îl văd ca pe unul de-al lor, un băiat normal, care nu se poartă diferit pentru că are bani sau e fiul lui Hagi. Într-o zi, pe plajă, când aveau vreo 13 ani, un bărbat care dădea turiştii cu o banană gonflabilă le-a spus că dacă îl ajută să strângă şezlongurile, îi dă şi pe ei o tură.

Ianis l-a impresionat atunci pe Andrei Vlădescu, un fundaş bătăios din Piteşti, care abia venise. „Chiar dacă e Ianis Hagi, a cărat cu noi şezlonguri.” Echipa îl consideră un căpitan bun. A purtat banderola şi la Viitorul C, o poartă şi la B când e pe teren, şi la naţionala U16, unde l-au ales colegii prin vot.Nu-i deranjează că el dă cele mai multe interviuri; li se pare normal, „pentru că e cine e”. Dar când rămân singuri, fac mereu mişto de el, cu Florin în frunte – îl întreabă dacă şi-a aranjat bine freza, dacă nu le dă şi lor un autograf sau îl strigă, în glumă, Gică.

Faptul că au un Hagi în echipă, nu-i scuteşte de presiuni. Dimpotrivă. „Nu l-am văzut niciodată [pe Hagi] să fie mulţumit de-un meci de-al nostru”, spune unul dintre ei. „E normal, pentru că niciodată nu poţi fi perfect”, spune altul. În toamnă, după un amical câştigat cu 3-2 la un turneu de pregătire internaţional organizat de Academie, l-au auzit certându-şi stafful în parcare. Pentru el, spune Elena Fălină, e mai important ca echipa să joace bine şi ca fiecare jucător să ştie ce are de făcut.


IV. FLORIN

În mai, când Dinamo a deschis scorul la Bucureşti, din penalty, Florin s-a temut că echipa sa o să piardă pentru a doua oară sezonul ăsta. Ştia însă că au putere de revenire şi îşi dorea mult să marcheze, pentru că era primul lui meci ca titular după o accidentare din iarnă.

Bătăios şi luptător, cum îl ştiu toţi, s-a zbătut, a făcut pressing, a coborât la mijlocul terenului şi a urmărit în permanenţă mingea, aşteptând momentul în care s-o împingă în poartă pentru a 25-a oară în acest sezon.„Haide, haideee!” a urlat la colegii de echipă, cu vocea îngroşată şi pumnii strânşi, imediat după ce a egalat, prin minutul 20, cu o lovitură de cap.

Când dă gol, se transformă din băiatul uşor timid şi zgârcit la vorbă la prima vedere, într-unul care pare că ştie cât e de bun. Scoate pieptul în faţă, ridică bărbia în sus şi scrâşneşte din dinţi, amintind de Cristiano Ronaldo, pe care îl admiră pentru că e un jucător care poate să rezolve de unul singur un meci. La fel a făcut şi Florin cu Dinamo. Imediat după reluarea jocului a marcat din nou, iar în a doua repriză şi-a completat hattrickul.

„Lucrurile merg bine cu ăla mic”, i-a spus Cristian Cămui, antrenorul grupei A, tatălui lui Florin după un alt meci de campionat jucat toamna trecută în Brăila. „Numai să nu o lase moale. Eu îl văd bine de tot, de aia l-am şi trimis câteva zile la lotul mare.”Echipa de seniori a lui Hagi, FC Viitorul, ia prin rotaţie juniori la antrenamente, ca să se obişnuiască cu intensitatea şi forţa celor mari. Florin şi un alt atacant, Andrei Ciobanu, au fost printre primii jucători de ’98 trimişi la seniori de când echipa mare s-a mutat la Bucureşti, pentru că stadionul Farului Constanţa, pe care jucau, nu mai era omologat pentru Liga I.

După meciul de la Brăila din toamnă, pe care Viitorul l-a câştigat cu 10-0 pe un teren plin de gropi şi denivelări de la marginea oraşului, Adrian Coman, un bărbat slab şi tras la faţă, cu mustaţă subţire şi lungă, şi-a aşteptat fiul să iasă de la vestiar. Florin a ieşit printre ultimii din baraca de unde nu curgea apă, cu geanta pe umăr.

„Ce faci, tată?” , l-a întrebat tatăl, cu o voce joasă, şi l-a pupat. „A zis Cămui să nu te laşi.”N-a înţeles prea bine ce-a vrut să spună antrenorul, dar crede că ei ştiu ce e mai bine pentru Florin, acum că la Constanţa e casa lui. Ştia că fiului îi place fotbalul, dar n-a crezut că va face din jocul cu mingea o carieră. Îi mai cumpăra şi maşini sau tiruri când era mic, dar niciodată nu-l făceau la fel de fericit ca o minge.

Părinţii au plecat în Spania când Florin avea nouă ani şi bunicii au fost cei care-l duceau la antrenamente. Tot ei îl sunau pe tată în Spania să-i ceară bani pentru echipament, deplasări sau cantonamente – câteodată şi 1.000 de lei pe lună. Îi trimitea, dar nu fără să se întrebe dacă merită. Şi el jucase fotbal câţiva ani, şi crede că era talentat, dar a renunţat.

Se bucură însă pentru fiul lui, care va avea un viitor mai bun, pentru că Brăila e un oraş mort. Şi cu banii se descurcă mai uşor, pentru că la Academie nu plăteşte nimic, doar îi trimite de buzunar. Acum ştie că Florin o să ajungă sus, odată ce-a fost ales de Hagi, pentru că „de acolo nu pleacă nimeni acasă”.Împreună cu tatăl erau şi bunica, mătuşa şi verişorii lui Florin. L-au luat în braţe, în timp ce tatăl a rămas deoparte, privindu-l din afara cercului. L-a îmbrăţişat ultimul, stingher şi cu ochii umezi, apoi s-a urcat în maşină, încă tremurând de emoţie.

S-a întors în apartamentul de două camere în care locuieşte singur de când soţia lui s-a întors să lucreze în Spania, înconjurat de trofee şi fotografii înrămate cu Florin pe teren. Băiatul s-a urcat în autocar şi a plecat spre Constanţa, gândindu-se la vacanţa de iarnă pe care avea s-o petreacă acasă.Florin s-a acomodat greu la Academie. Avea 13 ani când s-a mutat, şi a nimerit într-un grup deja format, cu jucători care erau împreună de doi ani. Deşi îl chemau, Florin nu prea ieşea cu ceilalţi copii în oraş.

Obişnuit să fie singur, stătea mult în camera pe care o împărţea cu un coleg mai mare cu trei ani, dormea mai mereu şi nu prea mânca. Vorbea zilnic la telefon cu părinţii, dar nu le-a spus să vină să-l ia, deşi ar fi vrut. Când îl întrebau cum e, răspundea „îi binie”, dar tatăl simţea că nu e chiar aşa. În primele trei luni îl vizita săptămânal, iar la firma de transport la care lucra atunci, se ştia că toate cursele de Constanţa sunt ale lui.

În prima zi a lui Florin la Academie, o duminică de iarnă, s-a dus cu băieţii pe terenul acoperit de la Iaki. Jucau avioanele, un joc în echipe de câte doi, în care unul stă în poartă, iar celălalt trebuie să marcheze din două atingeri în poarta adversă. Florin rămăsese fără partener, aşa că l-a ales Ianis, care a ajuns mai târziu. Împreună au câştigat toate meciurile, şi de atunci mijlocaşul a avut încredere în el, pentru c-a văzut ce execuţii bune are.

De atunci, Ianis i-a luat mereu apărarea în faţa celorlalţi, care îl vedeau nervos şi destul de absent la antrenamente, unde nu-şi găsea locul. „Hai, Coman, ieşim în oraş, hai cu noi”, îl striga, şi-l punea să stea în faţă în maşina mătuşii, până să apuce să spună nu. Antrenorul Codescu l-a mutat apoi în cameră cu Andrei Ciobanu, un bârlădean prietenos, de-aceeaşi vârstă, şi asta l-a ajutat să se apropie de echipă.

Deşi la început li s-a părut retras şi ruşinos,  băieţii spun acum că nu e aşa liniştit pe cât pare şi că „nici nu mai are cuvântul «timid» în vocabular”. E în topul listei de penalizări afişate în holul hotelului, lângă programele de antrenament, un sistem care contorizează abaterile de la regulamentul Academiei: dacă nu predau telefoanele seara, înainte de culcare, dacă nu au patul făcut, dacă nu poartă cămăşi albe la şcoală, dacă nu au cărţi şi caiete la ora de studiu din fiecare seară.

Stingerea în hotel se dă la 22:30, chiar şi în seri cu fotbal. „Haideţi, dom’ profesor, nu ne lăsaţi şi la repriza a doua?”, s-au rugat cu ochii mari, plângăreţi, în seara finalei Europa League de pedagogul care îi supraveghează noaptea. Neînduplecat, bărbatul a stins televizorul din hol cum s-a terminat prima repriză, iar băieţii s-au ridicat în linişte de pe scaunele pe care unii dintre ei îşi întinseseră picioarele acoperite cu pungi de gheaţă. Ripostează mereu, dar acceptă că sunt sacrificii pe care le fac pentru viitorul lor.

Merg acasă tot mai rar şi uneori uită să-şi sune părinţii, cu care înainte vorbeau de mai multe ori pe zi. „Le-a fost greu să plece de mici şi să renunţe la copilărie, dar acum sunt nişte stânci”, spune Codescu. („Când am o problemă, n-am ce să fac, chiar dacă sun la părinţi, tot aici trebuie s-o rezolv”, spune şi Florin.)În iarnă, în timpul unui antrenament, atacantul s-a accidentat la genunchi. I s-a desprins o bucată din cartilaj din cauza căreia i se bloca genunchiul şi care a fost îndepărtată prin operaţie.

N-a fost o intervenţie grea, a stat doar o zi în spital, dar în perioada de recuperare care-a urmat, o lună departe de teren, s-a temut să nu-şi iasă din formă. Văzuse colegi care au fost accidentaţi şi şase luni, cum e Carlo, care anul trecut a fost aproape de debutul în Liga I, la doar 14 ani, dar care sezonul ăsta a jucat doar nouă meciuri.„Hai mă, plecaţi de-aici, că deja mă enervaţi”, le-a spus Florin în glumă când s-a întors la hotel după operaţia de la Bucureşti şi băieţii s-au strâns în jurul lui, îngrijoraţi. Apoi s-a ridicat şi-a început să alerge prin hotel, fără cârje.


V. VIITORUL

Viitorul B e deja calificată în semifinale după victoriile cu Steaua (4-1) şi cu Dinamo (5-2) de la Bucureşti, dar vor neapărat să câştige şi returul cu Dinamo de la Constanţa. Ianis iese primul de la vestiar şi-şi conduce echipa pe teren, păşind apăsat sub cerul albastru ca tricourile care flutură în vântul puternic. În ultimele patru meciuri a intrat abia în repriza a II-a, aşa că pentru el şi alţi colegi, a fi titular azi e încă o şansă să demonstreze ce pot.

Când e liber, cere mingea cu mâna întinsă şi uneori se supără dacă n-o primeşte. Când greşeşte o pasă sau un şut, îşi pune mâinile în cap şi loveşte cu pumnul în gazonul perfect nivelat.„Hai, Ianis, nu-i nimic, înapoi în joc”, îi strigă antrenorul de pe margine.Îşi doreşte mereu să câştige, să arate că e cel mai bun de pe teren şi să ajungă cel puţin la fel de bun ca tatăl lui.

Deşi spune că pe teren nu se gândeşte la Hagi Senior sau la toţi cei care îl aşteaptă să confirme, pare că uneori se loveşte de propriile aşteptări şi nu reuşeşte să joace cu dezinvoltura şi libertatea cu care trăieşte Florin fotbalul. Băieţii şi antrenorii nu-l tratează diferit pentru că îl cheamă Hagi – chiar fostul jucător le-a cerut să-i spună Ianis  –, dar presa şi spectatorii din tribune îi aduc aminte cine e, cu fiecare ocazie.

Se simte aiurea când i se iau doar lui interviuri, pentru că se gândeşte că şi colegii lui ar merita. Îl deranjează şi oamenii de pe margine care comentează sau aplaudă ironic când ratează. O dată, când a fost faultat în careu, cineva a strigat către arbitru: „Dă-i repede penalty, că e fiul lu’ Regele”. Când era mai mic se enerva, dar antrenorii şi părinţii l-au învăţat să nu-i mai bage în seamă. „Copiii de părinţi celebri au un handicap”, spune Pigulea, care i-a antrenat pe amândoi. „Puţini s-au ridicat la nivelul părinţilor, puţini i-au depăşit.”

Pigulea crede însă că Ianis are calităţile să facă pasul. La fel ca tatăl lui, vede bine jocul, e tehnic şi pasează inteligent şi rapid. Spre deosebire de el, loveşte bine mingea cu ambele picioare. La fel ca tatăl lui, marchează şi din lovituri libere şi din şuturi spectaculoase. Spre deosebire de el, e mai puţin individualist. Sezonul trecut a fost golgheterul fazei finale a campionatului, dar anul ăsta i-a plăcut să joace mai mult pentru echipă, să creeze ocazii, să inventeze pase şmechereşti, printre linii, multe dintre ele către Florin.

Câteodată, seara, înainte să adoarmă, îşi imaginează cum o să fie când o să debuteze în Liga I, la Viitorul, la naţională sau la alte echipe mari. Crede că o să transpire de emoţii pe bancă, dar când o să vină momentul să intre pe teren, o să-i dispară. Debutul în prima ligă e primul pas în drumul spre fotbalul european, unde visează toţi să ajungă.

Într-un campionat saturat în ultimii ani de jucători străini (199 în sezonul 2013-2014, cei mai mulţi de până acum), Viitorul e una din puţinele echipe care promovează români. FC Viitorul a debutat în 2009 în Liga a III-a, iar în 2012 era deja în Liga I, cu cea mai mică medie de vârstă, 21,6 ani. În cele două sezoane care au urmat, a luptat să scape de retrogradare, dar pentru Hagi e important să le dea tinerilor o şansă, să-i crească.

„Ar putea să aducă şi el jucători străini valoroşi, să facă o echipă care să se bată la primele cinci”, spune Cristian Şchiopu, care a antrenat şi el grupa ’98 un an. „Dar cum mai cresc copiii din Academie? Mai au loc să joace? Şi atunci cum mai apare un Manea?”Ianis, Florin şi ceilalţi au fost în tribună la sfârşitul lui aprilie când colegul lor Cristian Manea, pe atunci de 16 ani şi opt luni, a debutat în Liga I contra Stelei.

E cel mai recent produs al fabricii de jucători, după Gabriel Iancu şi Alexandru Târnovan, amândoi la Steaua, Ionuţ Vînă şi Mihai Bălaşa, împrumutaţi la A.S. Roma (doar al doilea a rămas), sau Aurelian Chiţu, care a plecat la clubul francez Valenciennes şi acum e la PAS Giannina, în Grecia. În cinci-zece ani, Hagi speră să recupereze din vânzarea de jucători banii investiţi până acum în Academie, al cărei buget anual ajunge la un milion de euro.„E important că îi văd pe băieţii ăştia care-au plecat”, spune Elena Fălină, care vede ce fericit vine Ianis de la antrenamentele cu seniorii. „Sunt nişte modele şi fiecare speră că ar putea să fie chemat şi el mâine la echipa mare”. Manea e doar cu un an mai mare decât ei, şi băieţii vorbesc cu admiraţie de cât de „meseriaş” joacă, de primele pe care le ia sau de cum „Piţurcă şi-a găsit fundaş”.

După meciurile bune de la finalul campionatului, Manea a fost convocat la naţională şi a devenit, pe 31 mai, cel mai tânăr debutant din istoria echipei României.Ăsta e şi visul lor cel mai mare, să îmbrace tricoul galben. Nu au văzut niciodată România la un mondial, dar speră să fie ei cei care-o vor duce acolo. „Schimbarea pe care o va aduce Academia în fotbalul românesc se va vedea în timp”, spune Cămui, antrenor la Viitorul A.

„Jucătorii vor confirma în Liga I şi mulţi dintre ei şi în echipa naţională, şi sperăm să avem rezultate mai bune atunci.” Şi Hagi a spus de multe ori în presă că scheletul echipei naţionale va fi format în 2020 din jucători de la Academie, în special de la grupa lui Ianis.

În repriza a II-a meciului cu Dinamo, Florin agaţă o minge trimisă de Ianis printre trei dinamovişti şi urcă în viteză, cu ea la picior şi cu mâinile fluturându-i pe lângă corp. Îi lasă în urmă pe adversari şi bombardează poarta cu un şut cu dreptul din interiorul careului mare, care i se scurge portarului printre mănuşi. Băieţii îl iau în braţe, îi ciufulesc creasta şi îi sar în spate, dar el continuă să meargă spre centrul terenului, gândindu-se cum să marcheze din nou. O face imediat după reluarea meciului, de data asta cu stângul, şi se bucură din nou alături de băieţi.

Ianis, care era căzut la faza golului, ajunge mai târziu şi nu prinde grămada. Florin se întoarce spre el, îl aşteaptă, bat palma şi se iau în braţe, bucuroşi că şi-au făcut iar treaba. Cum spune un coleg de-al lor: Ianis cu pasele, Coman cu golurile.După meci – câştigat cu 2-1 – se urcă în autocar dornici să ajungă la hotel, să se schimbe în pantaloni cu turul lăsat, geci de piele şi şepci purtate cu cozorocul pe-o parte şi să iasă în oraş. Speră ca în iunie să sărbătorească un nou titlu de campioni.

Tot pe-atunci se vor uita la Mondialul din Brazilia, al patrulea consecutiv la care România a ratat calificarea. În ultimul rând al autocarului, Florin stă drept între un coleg de ’97 şi unul de ’98, şi povestesc. Mai în faţă, Ianis stă singur la geam, cu căştile în urechi, şi cu gândurile încă la meci. De partea cealaltă a geamului, pe lateralul autocarului în culorile Academiei, pe lângă siglele numeroşilor sponsori şi emblema echipei, scrie cu litere mari, albe: „Viitorul suntem noi, Viitorii campioni”.

Campioni pe linie
Finala câştigată contra Stelei în vara lui 2013 a încheiat un sezon în care echipele Academiei Hagi au ieşit campioane la toate grupele de juniori: A (Under 19), B (Under 17) şi C (Under 15), o performanţă unică în competiţiile interne de copii.

Pe lângă A, B şi C, care joacă pe teren mare, în Academie mai sunt şase grupe de vârstă, unele cu mai multe echipe, implicate în competiţii regionale şi naţionale de minifotbal. În total, 300 de copii, de la 6 la 19 ani, care se antrenează la baza construită de Hagi la 15 minute de Constanţa.

10 milioane de euro a investit Hagi în Academie. El a studiat modelul academiilor de la Ajax şi Barcelona înainte de a porni proiectul său, în 2009, la Constanţa

* text semnat Andreea Giuclea şi publicat în "Decât o Revistă" nr.16 (17 iunie 2014)




Cel mai frumos copil din România s-a transformat într-o tânără superbă. Cum arată acum Noelle

Libertatea