Articol de Oana Duşmănescu, Andrei Furnigă (video) - Publicat sambata, 25 ianuarie 2025 14:13 / Actualizat sambata, 25 ianuarie 2025 14:13
Actrița Ana Ularu, 39 de ani, a vorbit cu Gazeta Sporturilor despre pasiunea pentru film, despre dependența de teatru, despre iubirea pentru familie și despre enigmele dinamicii societății de azi.
- Ana Ularu are în vitrina de acasă numeroase premii - autohtone sau internaționale - pentru rolurile sale. Este la fel de cunoscută pentru prezența sa în producții românești, cea mai recentă fiind seria Subteran, dar și în pelicule europene sau hollywoodiene;
- A jucat alături de Tom Hanks și Keanu Reeves, dar bucureștenii o pot vedea pe scenele teatrelor Act sau Bulandra. Ana Ularu este căsătorită cu actorul german Marc Rissmann, cu care împarte genericul seriei Netflix Subteran - prima producție autohtonă a gigantului de streaming, și împreună au o fetiță în vârstă de 3 ani.
- Ana, bine ai venit la Gazeta Sporturilor. În primul rând, aș vrea să te întreb cum stai cu timpul liber și cum ai reușit să-ți strecori în programul tău vizita la noi.
- Bine v-am găsit, mulțumesc de invitație! Întotdeauna fac în așa fel încât să prioritizez totul, ceea ce e o contradicție în termeni. Dar cumva fac în așa fel încât să acord timp, mai ales într-o perioadă de promovare, cum suntem acum cu serialul Subteran, unui astfel de interviu. E foarte important pentru mine, pentru că îmi doresc foarte mult ca serialul să ajungă la public, să fie văzut, să fie plăcut și tot așa.
- Subteran este la acest început de an pe buzele tuturor. Cum a fost experiența Netflix încadrată în experiența ta, care este foarte vastă? Cum te-a întregit pe tine pe plan personal, dincolo de planul profesional?
- Eu mai avusem experiențe cu Netflix, dar nu cu Netflix România. Este pentru prima oară când acest streamer produce și pătrunde la noi în piață. A fost absolut minunat, pentru că a fost un tip de rol pe care nu l-am mai făcut până acum. Asta m-a și atras foarte tare, faptul că e vorba nu de un criminal, nu de un războinic, nu de toate lucrurile astea, nu de ce supranatural, ci pur și simplu despre un om normal care își găsește curajul și care are forța să lupte cu niște entități mult mai puternice decât el doar pentru a-și apăra familia. Cred că mai degrabă, viața mea personală a venit să întregească rolul, pentru că, între timp, în toți anii ăștia, am devenit mamă. Cumva altfel pornești la luptă când nu gândești doar teoretic ce înseamnă să spui: „Aș fi în stare de orice ca să-mi apăr copilul”. Adică atunci când știi despre ce e vorba, acționezi cu totul altfel.
Actrița Ana Ularu: „Secretul meu e să nu mă aștept la o reacție anume când lansez ceva nou”
- E cu atât mai convingător. Rolurile tale în general au fost pe acțiune. Cel din Subteran implică și multă introspecție, multă căldură față de familie, față de apropiați. Cum ai colaborat cu cei din jur? I-ai simțit tot ca pe o familie?
- Da, da! Gașca noastră de la serial e foarte unită. Noi vorbim zilnic în continuare. De atunci avem grupul nostru, avem glumele noastre. Ne vedem chiar astăzi, o să facem o reuniune. Și cred că asta ajută foarte, foarte mult când lucrezi luni întregi într-un proiect atât de intens, cu atât de multă acțiune, foarte complicat din punct de vedere logistic. Te ajută să-ți păstrezi umorul, să te simți ca acasă, să te simți apreciat și susținut de colegii tăi. Și a fost foarte plăcut să întâlnesc colegi care mi-au devenit prieteni.
- Cum sunt reacțiile la Subteran, în comparație cu ce te așteptai să fie?
- Nu mă așteptam la nimic. M-am învățat în toți anii ăștia de lucru că e mai bine să îți faci treaba și după aia să o lași așa eterului și să vezi ce se întâmplă. Pentru că nu poți anticipa niciodată. Piețele se schimbă, preferințele oamenilor sunt volatile, până la urmă. Dacă astăzi ne plac vampirii, mâine ne plac roboții, poimâine extraterestrii și tot așa. Și atunci mai degrabă decât să-mi doresc să atingem ceva cu acest serial, toți am încercat doar să facem cea mai bună treabă. Să construim personajele alea cu adevăr în ele, cu credință, fiecare cu dragostea lor, cu meschinăriile lor, cu problemele lor, cu întunecimile lor, pentru că fiecare dintre ei are o zonă din asta jungiană de umbră. Și după aceea am zis: „OK, îl dăm publicului și vedem ce se întâmplă”. Bucuria mea majoră – și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta – este că publicul reacționează superb. În fiecare zi toți răspundem la cuvinte foarte frumoase care ni se adresează. Lumea îl binge-uiește, îl privește dintr-o dată, într-o noapte sau în două nopți maximum. Toată lumea ne întreabă de un eventual sezon doi. Vine foarte multă dragoste din partea publicului și asta mă bucură enorm. Asta mi se pare cea mai frumoasă formă de aplauze pe care o putem primi.
- Serialul mai are un ingredient pentru care l-am remarcat: are foarte multă energie. Tu, personal, de unde îți iei energia asta la fiecare proiect, la fiecare filmare?
- Eu am foarte multă energie și mă gândesc cu groază: oare va exista vreo zi în care ea se va opri? Pentru că am enorm de multă energie, enorm de multă atenție distributivă. Adică, la un moment dat, colegul meu, Alec Secăreanu, râdea de mine când filmam Spy / Master pentru HBO. Eram într-o scenă foarte importantă cu el după care, între duble, o coordonam pe persoana care avea grijă de fetița mea în clipa aceea. Și, în același timp, vorbeam cu soțul meu care trebuia să-și facă dublajul la serialul 1883 în germană și ce tradusese în germană să traducă și în română. El nu vorbește română, deci trebuia să fac cu el școala pronunției la telefon. Pe urmă, hop, în dublă. Adică, cumva mă împrăștii așa energetic, constant, dar încă am resurse. Cu copilul, cu munca, după care intri în personaj, tovarășa Carmen. Tipul ăsta de ardere rapidă e aceea ce-mi dă energie pe mai departe. Cred că, dacă m-aș opri, m-ar face să încetinesc.
Ana Ularu: „Când accept un proiect nou, mă întreb cât va contribui acesta la imaginația lumii”
- Pentru mine, termenul care te descrie pe tine cel mai bine este „internațională”. Tu joci în România, dar joci și la Hollywood. Ți-ai început cariera în pelicule franceze. Cum îți cerni proiectele? Cum ți le alegi?
- După scenariu. După scenariu, întotdeauna. Și mi s-a întâmplat o dată, de fapt, să-mi aleg un proiect după partener, pentru că îmi doream foarte mult să lucrez din nou cu persoana respectivă. Dar, de cele mai multe ori, cred în poveste, mă interesează să spun povestea respectivă sau nu. Și povestea poate să fie, nu știu, un film de Hollywood sau poate să fie un scurtmetraj făcut pe gratis la cineva care s-a apucat să facă scurtmetraje. Nu ierarhizez nimic între ele. Tot ce mă interesează este să mă facă să mă întreb: „Oare micul ăsta moment rupt din imaginația cuiva adaugă ceva la imaginația lumii?” Dacă da, o să răspund prezent tot timpul.
- Cum stai cu participarea ta în lumea teatrului în acest moment?
- În acest moment ar trebui să pun mâna și să am un spectacol nou (râde). Îmi iubesc foarte mult spectacolele cu tradiție, joc la teatrul ACT, O intervenție din 2016, Constelații din 2018, la Bulandra joc Carusel din 2015 și e foarte frumos cum au evoluat toate spectacolele astea, cum au crescut împreună cu mine, cu noi, cu experiențele noastre, cu experiența pandemiei și ce ne-a făcut ea în suflet tuturor. Dar cred că e momentul așa să pun bazele unui nou spectacol, păstrându-le pe astea, pentru că am foarte mare nevoie de teatru. Sunt foarte fericită când sunt pe scenă și cred că se observă, cred că oricine m-a văzut pe scenă vede că mă bucur ca fraiera că sunt acolo. E un alt tip de energie. Sunt niște experiențe total diferite. Da, e diferența dintre a asculta o înregistrare și a merge la un concert rock. Adrenalina aceea este de neînlocuit. E extrem de specială.
- La teatru sunt niște emoții nefiltrate.
- Da, și e o comunicare. Niciun spectacol nu aparține doar performerului de pe scenă. Și concertele, și spectacolele de circ, și spectacolele de teatru sunt o comuniune. Noi depindem de energia voastră. Și viceversa, adică și noi trebuie să transmitem. Întâlnirea dintre noi actori și public e esențială, pentru că fiecare seară e unică. Nu se întâmplă același spectacol de două ori. Nu e de două ori același public. Chiar dacă ai aduce exact aceiași oameni a doua oară, tot ar fi un spectacol diferit.
Ana Ularu: „Dacă n-aș fi fost actriță, m-aș fi îndreptat spre o altă ramură a artei”
- Tu ți-ai transformat pasiunea din familia ta în meserie. Te-ai vedea vreodată făcând altceva? Să ai altă carieră, să ai alt drum, într-un univers paralel?
- Nu știu. Ceea ce am văzut acasă e foarte diferit de ceea ce fac, pentru că părinții mei sunt artiști plastici. Scenografia e în spatele ecranului, în spatele scenei. Am o dragoste enormă față de meseria asta și mi se pare că îi datorăm noi, toți actorii, foarte mult din succes. Pictorului sau pictoriței de costume, scenografei sau scenografului, contextului în care ne pun fiecare dintre aceștia, toate adăugă enorm la personaj. Ce am văzut acasă, însă, a fost imaginea asta frumoasă a unei lumi artistice. Lumea fugitului de acasă cu circu. Și mi-am dorit să fug de acasă cu circul și asta am făcut. Dacă aș fi făcut altceva, n-ar fi fost departe de ceea ce fac azi, tot în această direcție m-aș fi îndreptat. Îmi încerc mini-aptitudinile la muzică, la pictat, la... Și fac toate lucrurile astea fără responsabilitatea faptului că din asta trebuie eu să trăiesc. Le fac așa, cumva, doar din plăcere, printre picături.
- Am vorbit despre familia ta din care te tragi. Hai să vorbim puțin despre familia ta actuală. Cum te ajută familia ta actuală, soțul, fetița, să-ți exerciți meseria creativă?
- Ei sunt tot. Nu există alt cuvânt. Am mai zis la un moment dat: dacă eu aș fi o țară, ei ar fi steagul meu. Ei sunt emblema mea. Ei doi îmi dau energia, îmi dau smerenie, îmi dau imaginație. Este un spectacol s-o văd pe fetița mea gândind și crescând în fiecare zi. Mai ales că e trilingvă, ceea ce înseamnă că mintea ei are niște explozii complet speciale. Îmi ador soțul, care e un actor foarte bun. E și un profesionist, ne ajutăm unul pe altul să dăm probe. Ne bucurăm foarte mult să jucăm împreună. De altfel a jucat și el în Subteran, în rolul lui Lars. Din păcate, nu prea avem scene împreună. Am avut niște scene foarte frumoase într-un film italian care așteptăm să iasă.
- Fiind amândoi actori, poate nu vă întâlniți în scene, dar în viața reală apucați să vă întâlniți cu atâtea proiecte diferite?
- Da, apucăm să ne întâlnim și ne petrecem foarte mult timp împreună. E foarte neplăcut când suntem departe unul de altul două zile. Suntem foarte obișnuiti să fim împreună și să menținem familia unită.
Anei Ularu îi place enorm să facă Pilates și yoga: „Pilates este sportul meu pereche”
- Te-am remarcat de mult în multe roluri de acțiune. Cât sport faci tu pentru a te menține în forma asta?
- Am început recent să fac sport, însă în copilărie eram foarte sportivă. Am făcut arte marțiale, am făcut tenis, am făcut înot, dar cred că nu l-am făcut bine, pentru că n-am învățat nici până în ziua de azi să înot ca lumea. Dar am fost foarte activă, sunt foarte activă și am început recent să mă ocup cu adevărat de chestia asta. De exemplu, săptămâna asta n-am făcut nimic. Încerc din răsputeri să fac cât de mult sport pentru că îmi dau seama că eu sunt ca un câine din ala care trebuie alergat, pentru că trebuie să-și consume energia.
- Și ce preferi să faci?
- Îmi place foarte mult să fac Pilates Reformer, pentru că e o combinație superbă între forță și grație și eleganță și imponderabilitate. Acesta e sportul meu potrivit. În momentul în care am descoperit Reformer-ul, am zis: „Noi doi = Love”. Pentru totdeauna. Îmi mai place să fac yoga sau circuite HIIT. Și tenis îmi place să mai joc, din când în când.
- Ca spectator sau ca telespectator, îți place să privești vreun sport?
- Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să mă uit la fotbal cu bunicul meu. În continuare când e un meci, simt că mă fură, îmi atrage atenția. Noi nu avem televizor acasă, dar tot îmi fug ochii spre câte un meci, pentru că mi se pare că fotbalul e artă atunci când e făcut frumos.
- Aveai vreo echipă preferată cu bunicul tău?
- Steaua.
- Acum mai ții cu vreo echipă?
- Nu mai țin, nu mai am timp să urmăresc nimic. Mă mai prinde din când în când câte un meci de tenis sau de fotbal. Dar am cea mai mare dragoste pentru lumea sporturilor. Sportivii mi se par niște eroi, pentru felul în care își maltratează trupurile pentru o perioadă scurtă de timp. Sportul, până la urmă, mi se pare tot o artă a spectacolului. Dar pentru că într-o zi sunt doar 24 de ore, când am un pic de timp liber mă uit la filme.
Ana Ularu: „Nu poți să compari un film Marvel cu supereroi cu un film al lui Cristian Mungiu”
- E greu să te întreb dacă ai vreun gen preferat, dar cred că ține de stare. Te uiți și la filme de artă, te uiți și la producții mai superficiale și mai comerciale?
- Nu sunt snoabă din niciun punct de vedere. În general îmi place să văd cât mai multe. Pentru că e documentare pentru meseria mea și mi se pare normal să fiu la curent cu toate lucrurile astea. În ultima vreme nu știu ce n-am văzut. N-am văzut Babygirl, de exemplu, dar, în rest, vedem cât se poate de multe pelicule.
- Revenind la filme, există niște prejudecăți că filmul românesc nu se ridică la niște standarde foarte înalte. Mie se pare că dezvoltarea este absolut fenomenală în ultimii ani, cu actori buni și tineri. Ce e în mintea oamenilor?
- E un pic bizar pentru că lucrurile par a funcționa după citatul acela care nu știu dacă îi e corect atribuit lui Picasso, și care spune: „E ca și cum ai judeca un pește după capacitatea lui de a se urca în copac”. Nu funcționăm după aceleași baremuri și nu mă refer doar la bani. Nu poți să compari un film Marvel cu supereroi cu un film al lui Cristian Mungiu, pentru că nu vor același lucru de la viață. Și nu înseamnă că vreunul dintre ele e mai valoros sau mai puțin valoros. Sunt două lucruri diferite. Cinematografia românească s-a ridicat la cele mai înalte standarde în condițiile în care marii profesioniști ai cinematografiei internaționale așezați în jurii diverse decid să premieze filmul românesc. Asta înseamnă că s-a ridicat la niște standarde uriașe pe care filmele de popcorn nu le ating. Asta nu înseamnă că filmele de box-office sunt proaste. Pur și simplu, sunt diverse ramuri ale aceluiași copac și niciuna dintre ele n-ar trebui să fie în competiție cu cealaltă.
- Este, pe undeva, vorba despre educație.
- Știu că m-a șocat un lucru, la un moment dat, când am fost cu filmul meu Periferic în competiție la Viena. Era Festivalul de Film de la Viena și oamenii aveau liber de la muncă în săptămâna aceea, dacă își doreau, ca să meargă la film. Iar asta este o chestiune de cultură și de educație. Ar trebuie să mergem să ne susținem filmele. La filmele austriece era arhiplin și nu cred că or fi toate mai bune decât filmele românești. Dar noi avem și tendința asta de a... nu știu... de a ne da cu părerea înainte de a vedea ceva, de a ne da cu părerea în general, de a ne pricepe și la Dacii, și la vaccinuri, și la politică internațională și tot așa.
Ana Ularu: „Mi-a rămas în suflet spectacolul Lolita, jucat alături de marele Ștefan Iordache”
- În toată cariera ta există un moment care să fi rămas cu tine tot timpul, la care să te gândești cel mai des cu nostalgie?
- Mi-au rămas foarte mult în suflet repetițiile mele de la Lolita, de exemplu, la Teatrul Mic, în regia Cătălinei Buzoianu. A fost momentul de început din cariera mea și deseori mă gândesc la asta. Aveam 15 ani, jucam cu Ștefan Iordache, era ceva uriaș și copleșitor. Tot timpul mă gândeam: „Wow, asta o să fac eu pentru totdeauna!” Și vreau să mă întorc mereu la felul în care vedeam lucrurile atunci. În rest, păstrez câte un loc cald și pufos fiecărui proiect. Aproape fiecărui proiect, că m-au și enervat câteva. Dar de cele mai multe ori am trăit niște întâmplări frumoase, niște întâlniri plăcute, niște schimburi prețioase. Înveți din fiecare proiect, pleci cumva diferit, cumva modificat. Sunt recunoscătoare pentru parcursul meu lung în această carieră.
- Viața ta înseamnă mult și Statele Unite ale Americii.
- Nu prea mai înseamnă atât de mult. Am renunțat la Green Card din mai multe motive. Pentru că am vrut să fiu în țară, pentru că e foarte complicat să fii o dată la șase luni acolo, să-ți plătești toate taxele acolo. Iar eu, până la urmă, iubesc Europa foarte mult și-mi place să fiu un copil european. Insist să fac chestia asta. Cu toată dragostea față de Statele Unite ale Americii, care sunt un loc magic, unde, până la urmă, mi-am întâlnit soțul, unde locuiește tatăl meu. Am familie acolo. Dar cred că deocamdată vreau să fiu doar turist.
- Cum privești a doua venire a lui Donald Trump ca președinte?
- No comment. Și nici nu-ți imaginezi cât trebuie să mă abțin să nu comentez.
Ana Ularu: „Abandonam hăinuțele rămase mici pe drum”
- Fetița ta e încă mică. Cum trăiește ea tumultul vieții de actor, cu filmări azi aici, mâini acolo, mereu pe drumuri?
- Când călătoream mai mult, era mai mică și cred că nu-și dădea seama ce se întâmplă. Pentru mine era foarte comic, pentru că cea mai mare greșeală pe care o poți face ca proaspăt părinte este să te uiți la forumuri sau alte chestii din astea. Acolo se spunea că trebuie să aibă în fiecare zi aceeași oră de culcare, iar eu voiam să întreb: „Pe care fus orar?” Până la urmă am reușit să trecem peste o perioadă foarte tumultoasă, cu niște călătorii din America în Africa de Sud, din Londra în Canada. În primul ei de viață am umblat enorm de mult și am trăit din valize luni în șir. Abandonam hăinuțe care rămâneau mici, schimbând cărucioare pe drum undeva în Borger, Texas și așa mai departe. Acum ne-am mai liniștit. Asta și a fost foarte frumos la filmat serialul Subteran, printre multe altele. Faptul că am lucrat de-acasă, că am lucrat în limba mea, că am lucrat lângă casa mea. Că puteam să dorm în patul meu și nu într-o cameră de hotel, cine știe pe unde. După aceea mi se face dor s-o iau de la capăt cu umblatul prin lume.
- În film sau în teatru, există până acum proiectul perfect pentru tine?
- Au existat mai multe. În teatru, aproape toate proiectele pe care le-am avut au fost minunate. Cred că am enorm dragoste pentru spectacolele O intervenție și Constelații, pentru cât de diferit au fost lucrate. La Constelații am lucrat matematic, Radu Iacoban, regizorul, și cu mine, cu caiețel, cu notițe la fiecare scenă, efectiv am lucrat teoretic înainte să ne ridicăm și să acționăm, am încercat toate variantele posibile, am muncit cu o minuțiozitate obsesivă. La O intervenție, filmam în același timp și la Muse, filmul lui Jaume Balagueró, și aveam și turnee prin țară cu Teatrul Bulandra, cu spectacolul Omul cel bun din Seciuan. Lucram undeva de la 5 dimineața la 7 dimineața, după care eu zburam la Dublin, după care mai lucram de la 6 seara la 10 seara. Sunt două lucruri diferite și amândouă au fost perfecte. Măsură pentru măsură al lui Silviu Purcărete a fost iarăși un spectacol a cărui facere a fost perfectă. Iar în privința filmelor și a serialor sunt multe: Emerald City, Periferic, Subteran.
- Cred că un lucru comun pentru jurnaliști și pentru actori este responsabilitatea pe care o au ambele categorii față de publicul lor. Tu cum resimți această responsabilitate?
- În special la nivel de emoție. Noi funcționăm cu emoția. Eu vreau să pot să ofer emoția pe care oamenii o caută atât de mult când vin la teatru. Fie că e o comedie, fie că oamenii vor un soi de eliberare catarctică de propria lor durere, de propria lor suferință, fie că vor să-și ia într-un fel la revedere de cei care i-au pierdut. Pentru că am un spectacol care vorbește despre asta, la un moment dat, despre cineva care moare încet. Și în același timp care are și o doză foarte mare de comedie. Vreau doar să mă păstrez corectă, sinceră și intactă în privința aceasta, pentru a putea să ofer emoție.
Ana Ularu: „Oricât ai umbla prin lume, rădăcinile românești te trag mereu spre casă”
- Spuneai că îți place Europa. În ziua în care va fi să te stabilești într-un loc, l-ai ales deja în mintea ta?
- Nu. Eu simt că sunt aici. Nu simt că am plecat vreodată de aici. În mintea mea, eu nu știu câți români au plecat cu adevărat când au plecat. N-am văzut în viața mea atâta apetență pentru întoarcere cât văd la români. Chit că înjură țara, toți suntem extrem de legați de locul acesta. Rădăciniile alea se întind, se întind, dar la un moment dat fac snap și te trag înapoi. Și asta mi se pare frumos. Mi se pare că aici e atât de multă creativitate și e sevă. Se întâmplă lucruri. Oricât de mult ne certăm noi cu noi.
- Am observat că sunt mulți oameni care vor să revină, doar că parcă ar vrea să revină într-un altfel de loc. Cum crezi că îl putem schimba?
- România are o problemă, adică românii au o problemă. De fapt, nici măcar nu le-o poți atribui lor, ci faptului că ei și strămoșii lor au crescut într-un sistem profund corupt și nenorocit cum a fost comunismul, care te învăța să fii doar tu, doar tu, doar tu. Oricâtă generozitate și frumusețe ar fi în țara asta, suntem extrem de egoiști și asta se vede, de pildă, în trafic. Eu mă duc, că eu trebuie să ajung și atunci blochezi intersecția și toți zic eu, eu, eu, eu și până la urmă nu mai ajunge nimeni nicăieri, pentru că nu ne gândim la noi, ca societate, și uităm să facem ceea ce este corect. Și asta se vede în foarte multe, foarte multe lucruri. Nu ne informăm despre ce se întâmplă, despre ce am trăit în istorie, cum s-a văzut recent. Habar nu avem despre ce vorbim în condițiile în care alegem o aberație. Tinerii habar n-au că la un moment dat a existat acest comunism, adică e vorba foarte mult despre gândirea asta lineară, care îl are în centru pe eu și ce vreau eu acum, în loc să gândim de ce ne servește nouă și ce ar servi viitorului. De fapt, nici măcar nu e doar o meteahnă a noastră. Lumea gândește unidirecțional, stupid și de aia se întâmplă ce se întâmplă peste tot.
- La tineri poate este și o problema de educație pe care ar trebui să le-o oferim noi...
- Parțial, pentru că acum poți căuta orice informație, dacă ești curios. Eu, de exemplu, de azi dimineața de la ora șase până acum am căutat pe Google vreo 25 de chestii pe care nu le știam. De la gemoterapie la orice altceva. Pentru că e posibil, informațiile sunt acolo. Trebuie doar să le cauți. Atunci când cineva vorbește despre, nu știu, legionari și nu știi ce înseamnă, poți intra pe net ca să te documentezi.
- Paradoxal, instrumentul căutării este foarte la îndemână a tuturor și foarte puțini îl utilizează.
- Am crezut toată viața în treaba asta cu căutatul printre resurse așa, la modul jurnalistic. Adică nu aș lua niciodată paracetamol din prima. M-aș uita să văd niște review-uri, dacă-ți mai crește un cap dacă îl iei și tot așa. Cred că, de fapt, egoismul nostru ar trebui să se traducă în asta: „Cum fac eu să-mi fie bine mie și familiei mele la scară macro, fără să fac rău altcuiva?” Și gândindu-mă: „Oare mi-aș face rău și mie în termen lung cu treaba asta?”
- Poate cel mai bun exemplu în acest sens este încălzirea globală.
- Absolut. Și negarea încălzirii globale este o comedie. Ne uităm cum arde California, cum alunecă terenul, dar nu e adevărat. Ba da, e adevărat. Cu cât o negăm mai mult și cu cât ieșim mai mult din Acordul de la Paris și alte chestii din astea, cu atât o să ne trezim că se mai trezesc și molimele alea care sunt în permafrost și așa mai departe.
- Ca un film apocaliptic de la Hollywood. Este vreun lucru în cariera ta pe care ai fi vrut să-l faci și nu l-ai făcut până acum?
- Cred că sunt foarte multe lucruri pe care vreau să le fac în continuare. Dar nu aș putea niciodată să le aleg așa cu penseta. Cred că de fiecare dată când mai apare câte un proiect nou, îmi dau seama: „Ah, uite, pe asta nu am mai făcut-o niciodată. Ha, ha. Hai să o fac!”
Ana Ularu: „Mi-am întâlnit soțul într-un muzeu”
- Din perspectiva artei sau a vieții în general, care sunt lucrurile care te impresionează cel mai mult?
- Cred în valoarea de neoprit a muzicii, de a face ce vrea ea cu noi. Cred că suntem atât de subjugabili de muzică și puterea ei, e ceva fabulos. Mi-ar fi plăcut să fiu mult mai talentată în zona asta. Pentru că mi se pare magie. La fel cum mă bucur în continuare de film și de teatru, dar asta e cumva în zona meseriei mele. Dar bucuriile mele majore în artă sunt literatura bună, muzica bună. Mi-am întâlnit soțul într-un muzeu, deci arta plastică e în continuare aproape de sufletul meu. Sunt sculpturi care mă emoționează profund.
- Și în afara artei?
- Oamenii, toți, sunt atentă și sunt trează și sunt foarte prezentă tot timpul. E și în natura mea, e și defect profesional. Am o dragoste nețărmurită față de oameni. Chit că mă enervează uneori, pentru că mi se pare incredibil cât de mici suntem în univers și cât de mult ne zbatem pentru o perioadă finită de timp, ca după aia să ne întoarcem în neant. Este teribil de emoționant, pentru că fiecare dintre noi suntem cel mai important lucru pentru altcineva și nu se aude nimic în spațiu din râsetele și plânsetele noastre.
- De acum încolo ce urmează? 2025 este un an de abia la început.
- Am un proiect care mă sperie îngrozitor, dar sunt extrem de entuziasmată. O să fac cu dirijorul Alexander Bloch, la Ateneu, Simfonia a Treia - Kaddish a lui Bernstein, ca speaker. Și sunt teribil de emoționată de fiecare dată când o aud, când o repet. Avem foarte puțin timp de repetiții, dar repet eu acasă. Este ceva absolut inedit și special și vă aștept pe 30 și 31 ianuarie. Intrați pe site-ul Ateneului și haideți să vedeți ceva bizar și superb!


