Articol de Sebastian Culea, Andrei Furnigă (video), George Nistor - Publicat vineri, 03 octombrie 2025 23:38 / Actualizat vineri, 03 octombrie 2025 23:38
La poalele Chișinăului, în Suruceni, un sat prins între două văi și tot atâtea lumi, fotbalul a dat sens, preț de câteva ore, unei altfel de sâmbete. Chiar dacă toamna încă are miros de nucă proaspăt spartă și fum de frunze arse în grădini, Moldova respiră agitația unei comunități tăcute, care abia așteaptă o evadare din socialul propus pentru o zi, cea de dinainte de alegeri. În tot acest decor insolit, Politehnica UTM și FC Zimbru au disputat derby-ul Capitalei de la stânga de Prut.
Drumul până aici, ca și cum ai însoți râul Lăpușna până la vărsare, e o succesiune de hârtoape care scutură caroseria și răbdarea, dar la capăt te așteaptă un teren decupat dintr-o poveste rurală: tribune mici, garduri simple care delimitează actorii jocului de localnici, salcâmi bătrâni care dau umbră fix cât e nevoie și un cimitir pe deal, tăinuit și totuși martor fără voie al primei ligi. I se spune, fără să se supere nimeni, „Liga patru de șapte md”, nu de la vechiul brand de baterii, ci de la cutiile cu luminițe și patru șiruri de fructe. Și ele au trecut vama.
La poarta stadionului, se așază, pe rând și nu foarte cu mult timp înaintea fluierului de start, bolizii care strălucesc fără să perturbe simplitatea oamenilor din raionul Ialoveni. Surucenenii își văd de traiul lor orice ar fi, ca și cum lumea mare ar fi doar un zvon.
Că așa e în viață, „tinerețea” a pierdut, 2-3, pe final, în fața Zimbrului, însă Politehnica, gazdă pentru că nu are o altă „casă”, s-a ținut tare, ratând milimetric proba maturității. S-a jucat în etapa a 14-a a Super Ligii. „Studenții” au rămas pe 7 din 8, prima poziție retrogradabilă, în timp ce rivala ocupă locul 3.
N-a fost ziua moldovenilor. Brazilianul Charles (52') și sierraleonezul Samuel Gandi (76') au marcat pentru „studenți”, în timp ce galben-verzii au punctat prin Jonathas (48'), altul de pe Copacabana, respectiv bielorusul Denis Kozlovskiy (71') și Matteo Amoroso (87'), tot brazilian, însă cu pașaport de Italia.
Derby-ul Chișinăului în viața simplă de la sat
Suruceni nu e un cartier al Chișinăului, dar nici un sat rupt de lume. Plasată la trei dealuri de cartierele rezidențiale ale Capitalei, într-o zonă unde blocurile moderne se oglindesc în liniștea platoului, comunitatea nu ține pasul cu ecranele lumii - poate nici nu ar vrea așa mult -, dar tocmai asta îi redă timida noblețe.
Copiii locului, departe de tablete și de alergătura orașului, încă sunt cuprinși de vechiul joc al prunciei, de mingea sărită în praf, de o baltă în care îți vine să sari. Sună a chemare și a apartenență. Pe fețele lor e o puritatea neatinsă, o sinceritate care în alte părți s-a pierdut.
Altfel spus, autenticitatea stă la vedere, ca o icoană uitată pe peretele unei case bătrânești, simplă și curată. Și totuși, fotbalul e puntea dintre lumi.
Microfonul trosnește, vocea sunetistului se pierde în dealuri, se bate din palme și se râde, pe alocuri.
Dincolo de gard, câteva vaci pasc nepăsătoare, în contrast cu tricourile stridente ale copiilor veniți din oraș, cu emblemele lui Real Madrid, Liverpool sau PSG.
Din înalt, dirijorul spectacolului nu poartă frac, ci geacă de piele roasă de vreme, și nu stă în fața unei orchestre, ci lângă două butoane tocite, singurele lui instrumente.
Le apasă aproape sacral, ca și cum ar deschide porțile unei slujbe, iar coclaurii răspund cu ecou, multiplicând fiecare nume rostit, când nu îi sună telefonul în microfon. Ceva ne spune că îi e dor de seara de Înviere, „main event-ul” său de sunetist, de peste an.
Gazonul, deși tuns scurt, e vălurit ca o pătură întinsă prost pe pat. Mingea sare imprevizibil, pasele devin lungi, în timp ce stopurile sunt greoaie. Motiv numai bun să se strige la tușier, să se râdă la „central”, ceea ce jenează. Sunt conectați prin cască: „Ăștia batgiocură, portarul nu mă ascultă!”. Scena e un teatru improvizat, momentul se gustă. „E fotbal, măi”, zice un bărbat cu mustață, ridicând berea.
Fotbal între plăcinte și detalii birocratice
Dincolo de glasul mulțimii, dinspre antrenori e polifonie de limbi. Unii strigă „Davai!”, alții „Close the pass!”, se aruncă și câte un „oan minit” moldovenesc, un hibrid de engleză și dialect local, în timp ce mingea se cere de la margine printr-un simplu „Băiet!”.
Din Bufet, scris cu doi de „f” dintr-o emancipare închipuită, miroase a plăcinte aburinde. Se mănâncă și se comentează meciul cu aceeași intensitate. „Ia una, că-ți trece supărarea!”. Oamenii mușcă la fel și din viață, cu aceeași poftă.
Așa arată Moldova: o țară cu brațe grele, care cară prea multe, dar suficient de darnice cât să te cuprindă.
Pe teren, Politehnica UTM și Zimbru au jucat o partidă care pare să spună mai mult despre țară decât despre clasament. Politehnica, fosta Academia Radu Rebeja, echipa studenților doar prin nume, a ratat participarea în Youth League după ce și-a schimbat denumirea, un detaliu birocratic care i-a închis porțile spre Europa.
De partea cealaltă, Zimbru, simbolul Chișinăului, e azi departe de gloria trecută, prins într-o reconstrucție fără sfârșit.
Firul românesc. L-am întâlnit pe Ștefan Stoica
La margine de tribună, dar nu pe scaun, atent la fiecare fază, stă antrenorul Ștefan Stoica (58 de ani), cândva secundul lui Stoichiță la Steaua, „principal” la Universitatea Craiova, stabilit de mai bine de zece ani în țara-soră, fără niciun gând de revenire în fotbalul românesc.
Smartphone-ul a luat locul blocnotesului, nimic nu îi scapă. Notează sau caută pe Transfermarkt când nu sparge o nucă sub pantof. E responsabil de două reprezentative.
„Am venit pentru a urmări câțiva jucători pentru U19”, spune scurt.
Aveam naționala U20, dar eram prea liniștit, că nu avem competiție, așa că mi-au dat și U19. Urmează un amical cu Bulgaria, să vedem cum ne prezentăm. De 3-4 ani jucăm numai cu Olanda, au dormit ai mei neîntorși. Cred că societatea și fotbalul merg mână în mână la ei acolo, sunt prea buni olandezii.
- Ștefan Stoica, antrenor român
Între două faze, îl întrebăm și despre alegeri. Fără să vrem, îl facem să ofteze. „E liniște, dar e liniște de dezbinare. Moldova e prea importantă acum ca să fie lăsată în pace. Cineva a avut grijă să dezbine oamenii.”
Și poate că are dreptate. În modul cum doi suporteri se contrazic la un ofsaid se regăsește aceeași fractură „de parlament”. Spre deosebire de politică, toți beau aceeași bere și mușcă din aceeași plăcintă.
„Sărut, Moldovă, mâna ta!”
Suruceni nu e un punct întâmplător pe hartă. E și satul care l-a dat lumii pe Ion Suruceanu, cântărețul de muzică ușoară care și-a purtat numele și originile departe, dar care aici rămâne o amintire caldă, spusă cu mândrie de localnici.
Când arbitrul a fluierat finalul, satul s-a retras la fel de simplu cum venise: fiecare la gospodăria lui, fiecare la viața de zi cu zi. Dincolo de gard, vacile au continuat să pască nepăsătoare, în timp ce crucile cimitirului, aliniate pe deal, și-au reluat nimicul, discrete ca în toate sâmbetele care au trecut și vor mai trece.
Moldova rămâne aceeași. E bunica din poartă. Un tărâm unde firescul și improvizația, legate bine cu o sârmă, țin loc de regulă și de plan. O țară unde lipsurile sunt evidente, dar în care oamenii încă știu să-și împartă plăcinta, să-și ridice berile și să-și strige „Băiet!” cu aceeași inimă caldă.
Și ne-am convins: fotbalul, oricât de șchiop, e imortal în puterea lui de a uni. Mai tare decât o campanie electorală, mai puternic decât un vot, fie el și decisiv. Pentru câteva ore, la Suruceni, Moldova n-a mai fost dezbinată.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
