0 comentarii. Scrie și tu!

Cornel Oţelea: "Împreună cu Gruia am stăpînit handbalul mondial"

Triplu campion mondial, Cornel Oţelea nu este un nostalgic. Se amuză amar observând că societatea te refuză dincolo de o anumită vârstă.Dar ştie că a fost parte a unei poveşti greu de închipuit astăzi şi priveşte cu luciditate spre prezent

Articol de
miercuri, 02 noiembrie 12:22

din cuprins
De ce s-a retras la doar 30 de ani
Amintiri superbe din perioada de supremație mondială a României în handbal
Ce le reproșează generalul celor din COSR

Un domn bine, îmbrăcat elegant, dar discret. Mişcarea sacadată a picioarelor trădează ceva din povara luptelor cu zidurile adverse. Privirea este oţelită, ca numele pe care-l poartă. Vorbeşte limpede, foloseşte cuvintele cu o precizie matematică. Câştiga primul titlu mondial când încă nu împlinise 21 de ani, în 1961. După 3 ani reuşea dubla, iar peste alţi 6 era căpitanul naţionalei României care triumfa la Paris în finala cu Germania de Est. Întâlnirea cu unul dintre eroii copilăriei îmi procură o senzaţie de bucurie pe care meseria mă obligă să o cenzurez. Să vedem ce-o ieşi de aici!




Vă supăraţi dacă nu o să vă spun "domnule general", ci doar "domnule Cornel Oţelea"?
Mă supăr greu. Iar ăsta chiar nu este motiv de supărare.

Credeţi că mai ştie lumea cine a fost sau cine este Cornel Oţelea?
Cei tineri şi foarte tineri, probabil că nu. Mi se întâmplă des să fiu salutat pe stradă, când merg la cumpărături. Sau când ies să îmi fac plimbările recomandate de medic.

Păreţi într-o formă fizică de invidiat. Aţi şi slăbit. Şi nu arătaţi deloc cei 76 de ani pe care îi împliniţi în noiembrie.
Mulţumesc. Am trecut peste o suferinţă şi acum duc o viaţă echilibrată. Şi da, am slăbit vreo 40 de kilograme! Dar unele lucruri nu pot fi evitate.

Adică?
Avansarea în vârstă îţi dă o senzaţie mai puţin plăcută. Ştiam că aşa o să se întâmple, eram pregătit.

În ce sens?
Uite, din ziua în care am ieşit la pensie, jumătate din telefoanele pe care le primeam au dispărut. Păi, nu mai eram în funcţie, gata!

Ziua când societatea respinge

Altceva?
Am realizat apoi că vine un moment când nici societatea nu te mai doreşte prea mult. Nu te mai acceptă.

Chiar aşa?
Sigur. Să îţi dau un exemplu. Sună telefonul, să zicem de la o bancă, sunt cutare, vreau să vă propun o promoţie, şi începe să spună, şi eu o las şi la un moment dat îi zic "Cred că v-aţi adresat greşit, v-aţi adresat unei persoane care nu vă poate interesa"

Aşa, mai departe?
Ea insistă, "Ştiţi, avem oferte pentru toată lumea", eu îi răspund "Dar eu am peste 70 de ani", moment în care zice "A, mă scuzaţi!" şi închide. Ăsta nu este un semn că societatea nu mă mai vrea? Banca nu mă mai vrea, nu mai prezint garanţia timpului.

Aţi scăpat de povara unor kilograme în plus. Dar povara gloriei cum o duceţi?
Gloria nu poate fi trecută în categoria poverilor. Gloria este o stare de spirit foarte plăcută, cine spune altfel vrea să se răsfeţe.

Dar gloria este asociată mereu cu ideea de vedetă.
Vedetă nu m-am simţit niciodată. Nici nu m-am manifestat ca atare, nici nu mi-a plăcut să fiu vedetă. Am încercat să nu mă schimb când am ajuns să port pe umeri galoanele gloriei sportive.

Oferta nemţilor, refuzul românilor

Apropo de carieră, să începem cu sfârşitul. Cu sfârşitul carierei dumneavoastră de sportiv. V-aţi retras la 30 de ani. De ce aşa repede?
Nu împlinisem încă 30 de ani. De-abia mă întorsesem de la Paris, unde deveniserăm campioni mondiali.

România pentru a treia oară, dumneavoastră pentru a treia oară.
Era în aprilie 1970. Eram campion mondial şi aveam în sacoşă contractul cu nemţii de la Sudbadischer Handball, doreau să le fiu antrenor-jucător.

Dar trebuia să cereţi voie autorităţilor.
Şi părinţilor. Cu ei nu a fost o problemă, "Dragul mamii, tu hotărăşti ce-i mai bun pentru tine". Pe urmă m-am dus la club.

Şi acolo?
Comandantul clubului era colonelul Maximilian Pandele. Îi spun ce vreau, insist că nemţii aşteptau să-mi trimită biletele de avion. Îmi zice că trebuie avizul ministrului, "Eşti ofiţer, nu putem discuta aşa plecarea, trebuie să fac o notă raport către ministru".

Iar ministrul ce a hotărât?
Generalul Ion Ioniţă era ministrul apărării pe atunci, îl ştiam un om mai deschis, mai curajos.

Nu a fost şi în cazul acela...
Colonelul Pandele m-a chemat din nou la el şi mi-a întins peste masă nota raport a ministrului. Scria "Căpitanul Oţelea poate face deplasări în străinătate nu mai lungi de 3 luni şi rămâne antrenor la Steaua". Semnat general Ion Ioniţă.

Cum aţi reacţionat?
Îi spun "Tovarăşe colonel, ce să fac cu 3 luni?". Dar nu mă las "Ar totuşi o cale să plec?". Îmi spune "Da, să fii trecut în rezervă şi apoi să te lupţi cu societatea". "Mulţumesc, nu", i-am răspuns.

Revenirea şi din nou gloria la 30 de ani

Aţi mai avut şi alt motiv pentru care v-aţi retras?
Jucasem tot sezonul cu o fistulă la spate. Căzusem, s-a făcut un hematom care a lucrat şi în loc să arunce afară a mâncat pe dinăuntru.

Aşa aţi intrat pe teren la Paris?
Da, profesorul meu de la Steaua, Ioan Kunst Ghermănescu, l-a întrebat pe doctor dacă pot evolua aşa, i-a confirmat că o amânare de trei luni, cât însemnau pregătirea şi turneul final, nu îmi periclita sănătatea.

Dar, repet, 30 de ani nu era o vârstă la care să vă retrageţi!
Când m-am întors de la Paris hotărârea mea era luată. M-am operat şi apoi m-am retras şi de la Steaua, echipa mea de club, şi de la naţională.

Nu m-aţi convins pe deplin. Mai era ceva.
Generaţia care venea după mine era puternică şi valoroasă, nu puteam şi nu voiam să mai încurc lucrurile. Ce făceam? Mă puneam în faţa lui Cristi Gaţu, care trebuia să joace, el era în spatele meu în '70, ieşeam eu, intra el. Apăruse şi Radu Voina, îl blocasem şi pe Goran.

Eraţi triplu campion mondial, primul titlu îl obţinuserăţi în '61, când aveaţi doar 20 de ani. Până la francezii Omeyer şi Nikola Karabatic, aţi fost recordman mondial cu cele 3 titluri.
Pe ultimul era gata, gata să-l ratez. Ştii, a fost un pic de nemulţumire după bronzul de la Mondialele din '67, din Suedia. Îţi dai seama.

Nu prea înţeleg.
Păi, eram dubli campioni mondiali, la două ediţii consecutive, 1961 şi 1964. Bronzul din Suedia, din '67, era privit ca un fel de contraperformanţă! Aşa că două-trei luni m-am retras, i-am spus şi lui Kunst că mă dau la o parte.

Dar?
M-au chemat din nou la lot, aşa că am jucat toate meciurile la Mondialul din Franţa, din minutul 1 până în minutul 60. Inclusiv finala de la Paris, 80 de minute.

Cea cu prelungiri.
Prelungiri cu prelungiri, patru reprize în total.

Cel mai mare, Gruia

Aţi învins RDG-ul atunci, cu gol decisiv al lui Gruia.
Da, Gruia ne-a băgat în bucluc când s-a repezit să arunce şi a ratat, iar nemţii ne-au egalat, apoi tot el a dat şi golul victoriei. 

Haideţi să vorbim un pic de Gruia. A fost Gruia cel mai mare? Colegii dumneavoastră de generaţie, Gaţu, Birtalan, Penu, aşa mi-au spus.
Nu împărtăşesc clasamentele astea, ierarhiile peste timp. Etapele şi timpurile sunt diferite, este greu să faci clasamente, acum e altă viteză, altă dinamică.

Am înţeles, dar Gruia? Gruia unde este?
A fost şi a rămas până acum cel mai bun jucător român de handbal. Nu a fost nimeni mai bun decât el.

Aţi fost şi colegi de cameră, şi coechipieri la Steaua şi la naţională. Cum era Gruia?
Gruia a fost un tânăr care şi-a trăit viaţa. Îi plăcea extraordinar să trăiască. Băiatul ăsta a trăit fiecare zi din viaţa lui ca şi cum era ultima. Fără niciun fel de inhibiţii.

Şi ca sportiv?
Era un om deosebit din toate punctele de vedere, fizic, sufleteşte, avea un caracter deosebit, o forţă incredibilă. Îi plăcea să petreacă, să cânte, fete, fete, fete. Prin Ştefan Iordache, care îi fusese coleg de clasă, pătrunsese şi în lumea actorilor.

Ce îl deosebea în teren de ceilalţi?
A fost foarte puternic, foarte rezistent. Nu pierdea nimic din viteză, din robusteţe, din puterea de decizie.

Golgeterul puternic ca un taur

Aveţi poveşti cu el, spuneţi-mi una, vă rog!
În '64 jucam cu Steaua în Cupa Dunării, la Budapesta. Printre participante şi Dukla Praga, printre cele mai bune echipe din Europa atunci. Gruia răcise imediat după ce am ajuns acolo.

Aşa, mai departe?
Dukla a câştigat o grupă, noi, Steaua, pe cealaltă, deci urma să jucăm finala. Gruia al meu zăcea în cameră şi se trata cu antibiotice. O săptămână în şir. În ziua finalei, Johnny (n. r. Kunst Ghermănescu, antrenorul Stelei) mă întreabă "Ce facem cu George? Poate să joace?

Şi ce i-aţi răspuns?
"Măi Johnny, dacă ar fi după mintea lui ar vrea să joace", îi zic, deşi el avea febră în continuare, era slăbit. Nu aveam medic cu noi, dar vorbise Kunst cu cel al Duklăi, că era în relaţii bune cu antrenorul lor, celebrul Konig. Părerea doctorului ceh era că puteau apărea complicaţii, infecţii respiratorii.

Dar...
Dar că alegerea finală îi aparţinea lui Gruia.

Şi până la urmă cum a fost?
Seara dinaintea finalei stăteam împreună în cameră. Mai spunea el o glumă, un banc, eu îi răspundeam. "Ce faci", îi zic, "ne laşi singuri cu Dukla?""Măi Cornele", îmi răspunde, "nu ştiu, că mă simt aşa... nu prea am putere".

Şi, până la urmă, a jucat?
Cu o oră înainte de meci, la discuţia finală înainte de meci, apare Gruia în sală. Eu îl lăsasem bolind în cameră. A venit şi i-a zis lui Johnny "Ce faceţi, nu mă băgaţi şi pe mine? Că vreau să joc!".

Şi?
L-a băgat, a jucat tot meciul, i-a dat 11 goluri lui Viha, unul dintre cei mai mari portari ai vremii. A fost cel mai bun de pe teren, am câştigat finala. Înţelegi, ăsta era Gruia!

20 de aniavea Oţelea când a cîştigat primul titlu mondial

Mai întâi, tânăr dinamovist

Cum aţi ajuns la handbal, domnule Oţelea? A fost iubire la prima vedere?
Da, dar mai întâi am jucat volei la "Tânărul dinamovist". Am fost dinamovist 4 ani! Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva.

Ce?
Când a fost să mă treacă în lotul echipei de volei seniori a lui Dinamo, antrenorul mi-a recomandat să merg să fac un sport complementar, pentru întărirea braţului.

Şi?
Am ajuns la handbal, la sala Floreasca, la profesorul Trofin. Acolo erau şi viitorii coechipieri de la Steaua. Când am marcat primul gol mi-a plăcut atât de mult că am zis "La revedere, volei!". Şi gata!

Ce fel de jucător aţi fost?
Adică pe ce post am jucat?

Şi asta, da. Dar ce profil de jucător?
Am fost un jucător cerebral. Cu ştiinţa jocului, mare amator de combinaţii. Aşa am jucat ani de zile cu Gruia, aşa am dominat handbalul.

Dar goluri înscriaţi mai puţine.
Golurile mele erau de pe extremă şi pe contraatac la început. La debutul carierei am fost extremă şi pivot, apoi am devenit conducător de joc.

Aşa vă ţin şi eu minte.
Când am intrat în echipa naţională, conducător de joc era Olimpiu Nodea, care făcea schimb cu Georgică Covaci de la Dinamo. Dar ce pot să îţi spun apropo de goluri este că atunci când înscrii ai un sentiment aparte.

Gloria te obligă la o anumită ţinută. Gloria trebuie trăită cu demnitate, cu echilibru Cornel Oțelea

Vine un moment în viaţă când simţi că societatea nu te mai doreşte. Ştii că vine, dar nu eşti pregătit niciodată Cornel Oțelea

5 medalii mondialeare în palmares Cornel Oţelea. 3 de aur, una de argint şi una de bronz

Oţelea: "Domnule Morariu, ieşi afară!"

Cornel Oţelea îi acuză de impostură pe cei care conduc astăzi sportul românesc şi se revoltă împotriva fostului preşedinte al olimpismului nostru. Triplul campion mondial la handbal lasă depănatul amintirilor şi dezvăluie un sistem guvernat de corupţie şi incompetenţă.

Şi acum întrebarea obsedantă pentru noi, cei care am apucat alte timpuri. Ce s-a întâmplat cu handbalul nostru? Cel al băieţilor.
Handbalul şi sportul în general au decăzut din cauza lipsei calităţii tehnicienilor care se ocupă de copii şi juniori.

Susţin că sunt prost plătiţi.
Şi alţii erau prost plătiţi! Asta este scuza lor pentru că sunt superficiali, sunt funcţionari.

Funcţionari?
Să îţi dau un exemplu. Eu, Cornel Oţelea, sunt antrenor şi mă ocup de o grupă, cu 10-15 copii.

Aşa.
În concepţia lor, antrenorii de acum au ideea că meciul este al copiilor, nu responsabilitatea lor. Nu, domnule, meciul este examenul tău, al lui Cornel Oţelea! Şi eu sunt examinat duminică la joc, nu doar copiii pe care i-am pregătit.

Am înţeles. Dar funcţionari, de ce?
Pentru că dacă are antrenament dimineaţa de la 10 la 12, vine la 10 fără 5, bună ziua, bună ziua, face antrenamentul şi la 12 şi 5 a plecat.

Dar la o echipă acum este nevoie şi de alţi specialişti.
Cunosc teoria. Azi toată lumea se plânge că are nevoie de psiholog. Da, marea performanţă, evoluţia sportului pretind acum un caracter interdisciplinar. Dar până ajungi la marea performanţă antrenorul trebuie să fie şi pedagog, şi psiholog, şi părinte. Şi om care să ştie să dea o bucăţică de zahăr sau îl tragă de urechi pe sportiv dacă nu face bine.

Iar el, antrenorul, s-a transformat în altceva spuneţi.
Repet, într-un funcţionar. Relaţiile dintre antrenori şi elevi sunt acum foarte reci. Sigur, mi se va spune că eu am antrenat în altă epocă. Dar în afară de competenţă, mulţi dintre antrenorii de acum nu sunt în stare să transmită elevilor nici abecedarul.

"Eu sunt Redl, eu sunt Ivănescu!"

De unde venea competenţa pe atunci? Şi cum s-a pierdut?
Existau caractere şi oameni devotaţi. La ICEF se făcea carte, exista o orizontală în teritoriu. Absolvenţii institutului mergeau în teritoriu şi lucrau, puneau în practică ce învăţau.

Cum a început marea poveste a handbalului nostru?
În '61, la primul titlu mondial, nu se aştepta nimeni la explozia asta a noastră. Handbalul în 7 fusese promovat de cehi, cu hazena lor. Aşa se numea la ei handbalul în 7, ei l-au teoretizat.

Nu nemţii?
Nemţii şi austriecii erau cu handbalul în 11. Nordicii mergeau pe cel în 7. Dar primul nostru titlu mondial nu a fost sinonim şi cu naşterea unei şcoli. Aceasta s-a format după '66-'67, când foştii mari jucători au început să meargă spre antrenorat.

Mai era ceva.
Da, ne-a ajutat aria mare de selecţie. Existau în România pe atunci 800-900 de echipe. Erau echipe în sate, în întreprinderi. În facultăţi, în şcoli. Când au început să vină primele rezultate, copiii desenau cu creta pe asfalt terenul de handbal şi jucau. Eu sunt Moser, eu sunt Redl, eu sunt Costache, eu sunt Ivănescu, eu sunt cutare.

Dinamo, medicament contra blazării

Mi-aţi povestit că imediat după ce v-aţi retras din activitatea competiţională aţi devenit antrenorul Stelei. Nu era prea bruscă trecerea?
Se întâmpla la începutul anului 1970. Până în aprilie fusesem coleg de echipă cu Gruia, cu Gaţu, cu Goran, cu Marinescu. Din august, când am plecat în pregătire, devenisem antrenorul lor.

Asta nu vă ştirbea autoritatea?
Primul pe care l-am sancţionat pentru neefectuarea corespunzătoare a antrenamentului a fost Gheorghe Gruia. Ca să îţi răspund la întrebare, nu am avut probleme. Înţeleseseră că se schimbaseră rolurile. Şi nu venea nimeni să-mi facă ordine la echipă.

Imagine de arhivă, cu Cornel Oțelea și Sergiu Nicolaescu

Cum erau meciurile cu eterna rivală, cu Dinamo?
Mă bucur că m-ai întrebat. Asta apropo de autoritate şi de legătura sufletească pe care un antrenor o are cu echipa lui. S-a întâmplat să trec peste un moment dificil exact înaintea unei întâlniri cu ei, chiar acolo, în Ştefan cel Mare.

De ce era un moment dificil?
Îi simţisem cu câteva zile înaintea partidei că nu sunt în regulă. Nici Gruia, nici Gaţu, nici Goran. Se mişcau greoi la meciul de pregătire de joi.

Şi cum aţi reacţionat?
Le-am spus atât: "Nu am să vă transmit nici un fel de element de tactică, de felul în care ne gândim să atacăm adversarul. Sau cum să ne apărăm. Vă spun doar atât, azi jucaţi pentru mine. La revedere!". Am închis uşa şi am plecat.

Rezultatul?
Au jucat extraordinar, s-au dăruit ca la o finală mondială. Am câştigat cu 7 goluri diferenţă.

Gaţu, trădat de sistem

De ce nu a fost un succes proiectul lui Cristian Gaţu cu centrele de excelenţă?
El a crezut că lumea handbalului va juca în mod corect cu el, fiind şi preşedintele federaţiei la vremea respectivă.

Dar ce s-a întâmplat?
Selecţia nu l-a avantajat pe Gaţu când a gândit centrele de excelenţă. Şi-a închipuit că teritoriul va răspunde imperativului federaţiei, să trimită acolo cele mai bune elemente. Or, nu s-a întâmplat aşa.

Dar cum?
Cluburile au trimis media, iar primele grupe au fost condamnate.

Aveţi totuşi o idee despre cum trebuia procedat?
Ar fi trebuit 10-12 centre din astea pe teritoriul României. Împărţeai ţara în 4 zone geografice, ca să nu ai nici probleme de transport, să fie legate şi un pic de zonă, să nu mai ţipe antrenorii de la cluburi. Făceai la centru pregătirea centralizată şi cu o zi înainte îl trimiteai să joace la echipa de club.

"Străinul este un mercenar. Atât"

Antrenori români sau antrenori străini? După ce mi-aţi spus până acum, parcă ar fi mai nimerită a doua variantă.
Eu nu accept şi nu diger ideea antrenorului străin mai ales la jocurile sportive.

De ce?
Este un factor limitativ. Comunicarea este o problemă, ei nu sunt interesaţi să înveţe româneşte. Şi nu au nici în contract obligaţia asta.

Altceva?
Străinii au nevoie de o perioadă ca să se acomodeze. Se pierde timp preţios până cunosc jucătorii, fenomenul în ansamblu, cu ce se mănâncă. Cine sunt oamenii care te sapă!

Atât?
Nu în ultimul rând, străinul îţi vine ca mercenar. Vine, negociază un contract, i-am dat banul şi din acel moment îl mai interesează ce? Îşi face treaba tot ca un funcţionar. Eu ca român pot să mă duc acolo şi cu un pic de suflet.

Obiecţia principală este că antrenorii noştri sunt depăşiţi din punct de vedere profesional.
Se rezolvă, îţi construieşti structuri, cu examene serioase anuale sau la doi ani. Din păcate, şi la nivelul handbalului, şi la acela al fotbalului au ajuns antrenori sau persoane în structurile de conducere oameni care au făcut şcoala pe whisky, cafea şi ciocolată.

"Sportul e condus de oameni care şi-au cumpărat diplomele!"

E grav ce spuneţi.
Sunt oameni care şi-a făcut aşa-zisele studii în instituţii de învăţământ private. Iar asta nu a fost altceva decât vânzare de diplome. Aceşti oameni nu s-au dus niciodată acolo să studieze, toţi şi-au cumpărat diplomele!

Asta poate explica multe.
Aceşti oameni care nu ştiu carte sunt oamenii care conduc acum sportul. Şi la nivel de antrenorat, şi la cel al conducerii administrative.

Atât de rău stau lucrurile?
Vorbesc despre oameni posesori de diplome fabricate, care de-abia ştiu să-şi citească lucrările şi doctoratele întocmite de profesori pe care apoi îi găseşti în funcţii de consilieri la ministere, la secretariat de stat.

Acum chiar că v-aţi supărat.
Auzi la ei, cică au venit cu noutăţi în strategie. Iar ei nu s-au deranjat nici măcar să schimbe terminologia! Citează printre măsuri "Noua Daciadă"! Bine, mă, dar nu vă este ruşine, ai hulit Daciada şi acum vii şi spui Noua Daciadă? Eşti lipsit de obraz!

Cum aţi receptat Jocurile Olimpice de la Rio?
Un eşec total. Odată te-ai făcut de râs cu cel mai prost echipament. Iar responsabilii vin şi ne spun că se mai întâmplă, că aşa e în sport, că sunt cicluri. După cum nu pot fi de acord niciodată cu domnul Morariu.

"Domnul Morariu a uitat cum a ajuns la CIO?"

De ce?
Păi, vine şi declară după Rio că una dintre condiţii, dacă nu prima, pentru redresarea sportului românesc, ar fi aducerea a 300 de antrenori străini, la toate ramurile. Şi e reprezentantul României la Comitetul Internaţional Olimpic!

Dumnealui spune taman invers, că este emisarul CIO în România.
Da? Păi, a uitat că este membru CIO pe munca oamenilorlor de la COSR, cu organizarea FOTE, cu toate alea, cu banii cheltuiţi şi sacrificii ca să poată să obţină el voturi acolo, la CIO.

O să scriu toate lucrurile astea, ştiţi, da?
Nicio problemă! Păi, tu, ca om care a condus sportul românesc ca şef de agenţie, pe urmă ca şef la COSR şi ai vrut să rămâi singura structură care conduce sportul românesc, pe modelul CONI din Italia, cu tot patrimoniul, vii şi spui că trebuie import masiv de antrenori străini?!

Asta e viziunea dânsului.
I-aş spune doar atât "Domnule Morariu, ieşi afară!". Mă deranjează lipsa lui de viziune, continui să fiu supărat că a fost hotărâtă politic conducerea sportului românesc.

În ce fel?
Lumea sportului s-a dus la politic, nu politicul a venit la sport. Lumea sportului a trădat, s-a dus să ceară ajutor la politic. De exemplu, contracandidatul lui Gaţu s-a dus la unul care era membru PSD, să spunem.

Care ar fi ieşirea?
Deocamdată să spunem adevărul acum, altfel minciunile ne vor acoperi.

Bani cheltuiţi aiurea

Se invocă des lipsa banilor.
Bani sunt destui, sunt cheltuiţi ineficient.

Explicaţi-mi, vă rog!
Bani pentru sport cheltuieşte Ministerul Sportului, bani pentru sport cheltuieşte şi COSR. Bani cheltuiesc Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, cluburile sportive şcolare, Federaţia sportul pentru toţi, asociaţiile studenţeşti, primăriile, consiliile locale.

Aşa par o groază de bani.
Sunt! Necazul mare este că nu există un concept, ce fac cu banii ăştia?

Şi ce ar trebui să facă?
De exemplu, ca să avem un handbal bun e nevoie de un concept naţional. Depistare, formare şi pregătire a campionului de mâine, care să alimenteze cluburile şi naţionala. Dar toţi banii trebuie puşi acolo unde este lanţul, nu cheltuiţi aiurea pe la cluburi şcolare fără nicio perspectivă sau pe la universităţi!

26 de ani
au trecut de la ultima medalie cucerită de România la un campionat mondial de handbal 


Aceşti oameni care nu ştiu carte şi care şi-au cumpărat diplomele conduc acum sportul românesc. De-abia ştiu să îşi citească lucrările făcute de profesori şi vin cu idei ca «Noua Daciadă». Bine, mă, dar nu vă este ruşine?!  Cornel Oțelea

Nu eşti depăşit din cauza vârstei, ci atunci când nu vrei să mai citeşti, să te documentezi. Iar acum ai de unde. Găseşti şi şcoala germană, şi şcoala nordică, numai să vrei să înveţi Cornel Oțelea

 

Comentarii (0 ) Adaugă comentariu

Comentează

Conectează-te cu facebook la contul tău sau înregistrează-te pentru a adăuga comentarii


1500 de caractere ramase