EXCLUSIV Discuție tulburătoare cu Tibi Ghioane » Totul despre atacul cerebral din 2005 și dispariția tatălui său: „Nu știu nimic de el, nu-l găsesc nici la vii, nici la morți”
Discuție tulburătoare cu Tiberiu Ghioane, una dintre aparițiile atipice din fotbalul românesc al anilor 2000, despre provocările ciudate ale carierei sale, dar și despre o enigmă care i-a marcat copilăria: dispariția tatălui său
| DIN CUPRINS |
| Dispariția tatălui său, marea enigmă din viața lui Tibi Ghioane |
| Amintiri tulburătoare despre atacului cerebral suferit în 2005 |
| Dezvăluire sinceră: „M-am simțit nedreptățit la națională” |
| Povestea venirii la Rapid și fuga înapoi la Brașov |
Tibi Ghioane povestește într-un interviu sensibil despre atacul cerebral suferit la 24 de ani, despre încercările ratate de a-și găsi tatăl dispărut, despre reușitele și nereușitele unei cariere de fotbalist în care a bifat doar 21 de prezențe sub tricolor, deși la echipa de club se duela cu Ronaldo, Zidane, Owen sau Roberto Carlos.
De la distanță, bărbatul cu tatuaje mari pe brațe poate părea un dur. De aproape, are aceeași alură a puștiului blond și firav care evolua cu un calm neobișnuit în zeci de meciuri din Liga Campionilor în anii 2000.
De altfel, întreaga viață a lui Tibi Ghioane a fost o joc între aparențe și realitate. Oamenii din fotbal îl credeau fragil, dificil sau, pur și simplu, ciudat. El a preferat să se considere mereu un luptător. Pentru că a avut mereu obstacole peste care și-a promis că va trece. Și a făcut-o mai mereu singur.
În sufrageria lui din Brașov, discuția cu Gazeta decurge alert, susținută de o agitație abia perceptibilă în vocea sa. Ghioane povestește, uneori detașat, alteori cu o tristețe bine ținută în frâu, toate bornele importante ale carierei.
Fostul fotbalist de top al celor de la Rapid sau Dinamo Kiev a ajuns acum la 39 de ani. În 2005, în plină ascensiune, a suferit un atac cerebral și, după alte câteva episoade din aceeași zonă, medicii i-au recomandat să se lase. Ghioane a revenit însă în 2007 și a avut iar o perioadă bună la Kiev. S-a retras când abia făcuse 30 de ani, apoi a renunțat și la antrenorat după ce promovase cu AS Prejmer în liga a patra, iar acum duce o viață liniștită, alături de băiețelul său.
Și, din când în când, își întoarce privirea către poveștile carierei sale, dar și spre trauma din copilărie. Atunci, tatăl său a dispărut. Și n-a mai aflat nimic despre el nici până în ziua de azi.
Eram suprasaturat de antrenamente, cantonamente și meciuri. În fiecare zi cântar, era un stres continuu. Stres și cu regimul. Nu mă săturasem de fotbal, aș fi jucat și acum dacă aș fi putut veni numai la meci. Dar nu mai puteam ține ritmul ăsta cu tensiune, antrenamente și meciuri din 3 în 3 zile.
Așa am considerat eu că e mai bine. Îmi aduc aminte că aveam un meci cu Liverpool, iar Owen își luase vreo 3 străzi de case. Domnul Lobanovski ne-a spus: "Intrați, dați 3 goluri și o să aveți și voi case, plecați pe salarii mai mari". Deci doar prin muncă puteam progresa, nu prin stat pe la TV și prin ziare. Fotbaliștii trebuie să fie mai cumpătați. Să gândească înainte de o decizie. Uite, mi-am amintit acum o fază de la naționala de tineret, când portarul Irimia și-a băgat capul într-o machetă de clovn și s-a lăsat fotografiat de presă. A doua zi am pierdut un amical cu Rostov, 0-4. Prima pagină, poza cu Irimia. Titlu: "Clovnii". Vezi? De aia e bine să stai potolit, să îți vezi doar de treaba ta.
Suprasolicitare și oboseală. Astea au fost motivele.
Au fost foarte dificile zilele. Apoi, ușor-ușor, m-am recuperat. Am reînceput să joc fotbal aici, în Brașov, la Ghimbav. Apoi la echipa a doua la Kiev, după care am revenit și la prima echipă.
Eram în cantonament cu Dinamo Kiev. Suprasolicitare a fost. Aveam și probleme cu somnul. Bine, asta din tinerețe. Inclusiv la Rapid. Nu dormeam 3 nopți la rând înainte de meci. Nu puteam refuza să joc, chiar dacă nu eram în cea mai bună formă.
Nu. Am pierdut un an și jumătate, atât. Sigur nu aș fi ajuns la un nivel mai mare.
Nu-s pesimist. Pesimistul este optimistul prost informat. Așa gândesc eu. N-am pierdut absolut nimic.
Da! Au fost mulți medici care mi-au zis asta. Nu doar unul! N-am renunțat pentru că așa e felul meu. Am revenit foarte ușor. La primul meci am dat gol, plus o pasă foarte bună pentru Rebrov. Mi-am revenit bine, chiar am redevenit titular.
Nu știu exact, medicii așa vedeau lucrurile, periculoase. Dar eu mereu am fost obișnuit cu greul. De când m-a dus tata la fotbal. Eram obișnuit ca oamenii să nu aibă încredere în mine.
Nimic!
E o vorbă în rusă, cam vulgară, eu o traduc fără vulgarități: "Nu interesează pe nimeni problemele celuilalt". Am înțeles-o și eu de ceva timp. La 20 de ani nu vedeam așa lucrurile. Credeam că rup norii, că ajung mare și că, fiind cunoscut, voi putea afla mai multe date despre el. De unde? Nu știu nimic nici azi. Zero absolut!
Am sperat că voi ajunge suficient de cunoscut și că voi putea mișca puțin lucrurile și pe partea asta. Voiam orice informație. Am însă numai niște zvonuri aiurite. Nimeni nu știe nimic. Din 1989, de când a plecat pe TIR, nu mai știu mare lucru.
Da, mama chiar a fost la el în 1990 și 1991. Planul lui era să se întoarcă acasă. Din păcate, nu s-a mai realizat. Nici mama nu mai știe nimic. De 30 de ani nu știu nimic, e dispărut și în ziua de azi, nu apare nici la vii, nici la morți. Cum ziceam, nu interesează pe nimeni problemele altuia. E crudul adevăr. Oamenii sunt la fel pe pământ.
Mai citesc. Mă bucur de viață! Băiatul meu merge la școală, la tenis. Nu-i atras de fotbal. E foarte comic. Merg cu el la Kiev, când joacă Dinamo, iar la stadion e o cameră cu piese și jucării din LEGO. Îl las acolo, îl iau după meci transpirat. Niciodată nu întreabă nimic despre meci, nu îl interesează, n-are nicio atracție să vadă jucătorii. Bine, abia face 8 ani. Dar nu îmi pare rău că nu e atras de fotbal. Pentru că foarte puțini ajung să facă fotbal la un nivel bun și sacrificiile sunt mari.
„Am jucat în Liga Campionilor contra lui Ronaldo, brazilianul. Mi-a făcut de 3-4 ori bicicleta, nici nu am putut să-l ating. Pe Ronaldo portughezul am reușit măcar să-l lovesc, i-am atins glezna. Deci pentru mine primul e mai bun”
„Fotbaliștii români nu prea mai reușesc afară pentru că nu pot face față concurenței. Renunță dacă încep sezonul rezervă, nu luptă pentru locul de titular”
"Am un mare regret: că n-am fost coleg măcar la un meci cu Gică Hagi. A jucat un amical pe Giulești, Rapid - Galatasaray, iar eu am fost pe bancă. Eram uluit! I-a aruncat Taffarel o minge, iar Gică și-a depășit adversarul direct din preluare, ceva incredibil!" Tibi Ghioane
„M-am simțit nedreptățit la națională”
Ghioane povestește cum a jucat aproape gratis la Rapid, de ce a fost marginalizat de Iordănescu și cum a fost să lucreze cu marele Lobanovski la Dinamo Kiev.
Destul de mult. E diferită față de viața de fotbalist. E mai frumoasă pentru că pot petrece mai mult timp cu familia, am mai mult timp liber. Îmi e dor însă și de momentele de pe teren.
Da, dar nu ca înainte, când nu pierdeam nicio secundă. Acum mă uit mai rar. Bine, poate și pentru că acum sunt meciuri zilnic, te poți uita la fotbal de dimineață până seara dacă vrei. Am mai triat și mă uit doar la ce mă interesează.
Sigur, mai ales că merg și destul de des la Kiev. Mă duc la meciurile lor. Parcă și acolo totul e în scădere. Șahtior are probleme, nu mai are casă. La Dinamo se schimbă liniile cu jucători tineri din Ucraina. De asta nu mai sunt nici rezultate așa bune.
Povestea venirii la Rapid și fuga înapoi la Brașov
Da, nea Paul Enache ne-a dus acolo pe mine și pe Gabi Tamaș. Eu aveam 18 ani, Gabi doar 16. Eram foarte entuziasmați, îți dai seama! După ce nea Paul Enache a plecat înapoi la Brașov, pe noi ne-au trimis la echipa de tineret, pe "Laromet", unde era antrenor Ionuț Chirilă. Noi credeam că mergem la prima echipă. OK, am mers la echipa a doua, dar domnul Chirilă ne-a trimis în spatele porții cu nea Teo Codreanu să schimbăm câteva pase. Practic, noi n-aveam loc nici la echipa de tineret, eram rezervele rezervelor! Ne-am întors la hotel și i-am zis lui Gabi să ne întoarcem acasă, că ne-am păcălit.
Am luat trenul și am plecat la Brașov. Când ne-a văzut nea Paul a făcut scandal. I-am explicat ce am pățit. Asta cred că se întâmpla luni. Am plecat iar la București, să mergem de data asta la prima echipă. Ne-au dat echipament. Parcă văd și acum, era o ploaie torențială. Am ieșit cu echipa la antrenament și nea Mircea Lucescu ne-a prezentat în fața celorlalți. Se uitau toți la noi, cum de prezintă nea Mircea niște copii. Practic, abia după a doua încercare am rămas în anturajul primei echipe.
La Rapid am stat mai mult la tineret. Nea Mircea a plecat și a venit domnul Iordănescu. Chiar mă gândeam într-o zi că a avut o echipă întreagă de tineri care au ajuns la un nivel destul de bun. Și niciunul n-a primit șanse la prima echipă atunci.
Dolha, Maftei, Tamaș, Raț, Mărgăritescu, Tibi Bălan, Bratu, Daniel Niculae, Nicolae Grigore. O echipă întreagă. Nimeni nu a jucat cu nea Puiu. După plecarea dânsului, a venit nea Mircea Rednic, iar la doi ani s-a luat titlul având în echipă mulți jucători dintre cei enumerați de mine.
Echipa mi se părea extrem de puternică, jucase în Liga Campionilor. O chestie amuzantă, că tot am văzut în ultima vreme acele faze cu Budescu, cum înscrie el din toate pozițiile. Păi la Kiev așa înscriau masorii, administratorii. Președintele stătea pe scaun și o ținea pe picior mai mult decât oricare jucător. Ceva incredibil!
„Lobanovski era genial”
Îți dau un exemplu. Am participat la un turneu în Israel, cu Șahtior, ȚSKA Moscova, Spartak Moscova, Partizan. Am câștigat și ne-au dat primă 20.000 de dolari. Gândește-te că era un turneu amical! Mai rar așa ceva.
Și pe Florin Cernat tot el l-a adus. Omul era genial. N-am alt cuvânt pentru el. Uite, noi, în România, eram învățați că dacă echipa câștigă 4-0, meciul următor joci sigur. Nu se schimba primul 11. Dar cu Lobanovski te trezeai trimis la echipa a 2-a sau a 3-a.
Sigur! El făcea un clasament al jucătorilor. Vedeai pe ce loc ești. Iar dacă erai printre ultimii, nu mai prindeai echipa meciul următor.
Multe! Eu și Gavrancici eram și cu gura mai mare. Președintele spunea mereu că eu și Goran suntem ca niște câini. Că mereu facem presiune să jucăm. Când am debutat în Champions League, cu Dortmund, Lobanovski m-a chemat în cameră. M-a întrebat dacă vreau să joc fundaș dreapta, altfel stau rezervă. Eu nu jucasem pe postul ăla nicăieri, nici măcar la juniori! Mi-a zis ce am de făcut, simțea bine jucătorii. Și m-am descurcat.
Altă chestie era că mereu voia mai mult de la fiecare. Era foarte critic. La un moment dat, l-am întrebat: "Eu chiar niciodată nu joc bine, mereu greșesc câte ceva? Pentru că mereu sunt certat". Voiam să mă laude și pe mine. După un meci la Harkov, mi-a arătat clasamentul ăla al jucătorilor despre care îți ziceam și eram pe locul 3. Dar mi-a zis că nu mă va lăuda decât dacă voi fi acolo 3-4 etape la rând, nu doar o dată. Când a murit a fost un șoc uriaș la club. Am pierdut în sezonul ăla tot. Cupa, campionatul. Tot, tot!
Cred că-s mai multe, că se pun și cele din preliminarii (râde). Glumesc, bineînțeles. Era o încărcătură mare și în tururile preliminare. Pentru că toți din club erau mulțumiți dacă ajungeam în grupe. Nu conta dacă pierdeam campionatul, important era să fim în grupe. Obiectivul ăsta era.
Ne-au bătut ușor. Am avut un șoc pe Camp Nou, mi se părea mult mai mic stadionul decât ce vedeam la TV. Eram obișnuit cu Olimpiyskiy al nostru, care îmi părea uriaș. Deși stadionul din Kiev avea 70.000 de locuri, iar Camp Nou 99.000, tot al nostru mi se părea mai mare.
Ne-a făcut praf în retur. A dat o lovitură liberă în vinclu. Mai aveam și noi o șansă să mergem în primăvara Cupei UEFA, acel gol ne-a scos definitiv din calcule.
Niciodată! O singură dată am cerut un tricou pentru un prieten. De la Dede am cerut, brazilianul de la Borussia. Mi se părea aiurea ca după ce iau bătaie 5-0 sau 6-0, să mai merg să cer și tricoul adversarului. Era umilitor. În Spania tot vedeam, pierdeau 7-0, 8-0, la final se pupau, schimbau tricouri. Ce e asta? Nu mai contează deloc rezultatul? Păi eu când am pierdut la Prejmer un meci, ca antrenor, două săptămâni n-am fost bun de nimic. Și eram la Liga a 4-a.
„N-am vrut să mai vin cu Iordănescu din cauza comportamentului de la Rapid”
Foarte, foarte bine! Ce-i drept, a și avut performanțe. Sunt curios unde va mai antrena, pentru că sunt sigur că va mai merge într-un loc. L-aș vedea la Dinamo Kiev. Ar fi extraordinar. Cum a fost la Dinamo și Rapid, Galatasaray și Beșiktaș, de ce să nu meargă și la Kiev după ce a fost la Șahtior? Sunt niște tineri extraordinari în lot acum.
Atât s-a putut! A fost acea perioadă cu domnul Iordănescu când am refuzat să mai vin la națională.
Nimic! Dar după cum mă tratase la Rapid, apoi m-a chemat și pe la națională mai mult de ochii lumii ... Am refuzat să mai vin. Atunci mi-a scris și Mircea Sandu o scrisoare. A fost printre puținii care s-au gândit la mine. Chiar am găsit-o de curând prin casă, în perioada izolării.
Niște rânduri foarte frumoase. M-am simțit apreciat. A contat pentru mine! Veneam să joc la tineret, dar nu la echipa mare. M-am simțit într-un fel nedreptățit. Jucam în Ligă cu Lobanovski, dar la națională stăteam rezervă. OK, dacă aveam numai colegi câștigători de Champions League, mai ziceam. Dar așa? Și Florin Cernat la fel! I s-a dat foarte puțină încredere. Păi la Kiev a calificat de unul singur echipa în Champions League.
Țin minte că s-a dat vina pe Mutu. Nu era normal! Toată vina i s-a aruncat lui în cârcă. OK, ce a făcut el a făcut după meci. Dar atunci era deja în programul echipei de club. Nu mai avea treabă cu naționala. Fiecare poate reacționa cum vrea. S-a ales praful atunci. Ca la noi, la români, de parcă Mutu fusese la petrecerea aia cu două seri înainte, nu după meci.
Greu de zis. Din punctul meu de vedere, la națională și la Steaua e nevoie de un om cu experiență. E nevoie de antrenori ca Lucescu, Boloni, Hagi, Rednic sau Andone. Toți cu experiență. Lui Hagi dacă i se propunea naționala, nu ar fi refuzat. Și domnul Becali la fel, dacă i-ar zice lui Hagi să vină cu Gică Popescu președinte, nu l-ar refuza. Pentru că Hagi tot spune că vrea să facă pasul spre Vest, dar nu-l poate face decât dacă antrenează o echipă de cupele europene.
„Diferența de salariu de la Rapid la Dinamo Kiev era astronomică. La Rapid era ceva comic. Îmi aduc aminte că prima rată din salariu la Rapid a fost 1.000 de dolari. Plus că nu luam banii la timp. Jucam practic gratis la Rapid”
„Îmi aduc aminte debutul meu în Liga a 3-a. M-a chemat antrenorul să mă bage, dar era iarnă, aveam multe haine pe mine, a durat ceva până m-am dezechipat, că aveam multe straturi. Am intrat, imediat am fost egalați, așa că antrenorul m-a scos. Deci debutul a fost ca la box, 5 minute. Mai mult mi-a luat până m-am dezbrăcat și îmbrăcat”
„Mă uit la Dinamo, că e jos și toți sunt surprinși. Nu înțeleg de ce se miră că-s la retrogradare! Păi, Dinamo nu are pe nimeni, doar niște anonimi. Care sunt și prost plătiți. La București cu 2.000 de euro pe lună nu ieși din casă”
„Îmi place mult Ionuț Radu de la Parma. E foarte talentat. Trebuie să joace mai mult, e păcat, fiindcă are mentalitatea de a deveni mare”
„Cu Juventus, în 2004, am făcut cel mai prost meci al meu din carieră. Am încercat să-l întorc pe Nedved de vreo trei ori. Mi-a luat mingea, ne-au dat gol. Mă amuz și acum că în acel an el a luat Balonul de Aur și zic că un petic e și al meu, cu prostia pe care am făcut-o”
Tiberiu Ghioane
Născut pe 18 iunie 1981, la Tîrgu Secuiesc
În Liga 1 are un meci la FC Brașov (sezonul 1999/2000) și 16 meciuri pentru Rapid (1999-2001)
Din 2001 până în 2011 a fost sub contract cu Dinamo Kiev, pentru care are în campionat 168 meciuri și 32 goluri
Palmares în Ucraina: 4 titluri, 4 Cupe, 3 Supercupe
A adunat 21 de meciuri pentru echipa națională, marcând două goluri
Boloni i-a oferit debutul sub tricolor în 2001, chiar la un meci cu Ucraina. Ultima partidă a lui Ghioane pentru România a fost în 2010, la un 3-0 cu Honduras
250.000 $a fost suma oficială plătită de Dinamo Kiev în 2001 pentru a-l transfera pe Ghioane. În Ucraina s-a vorbit însă de 2,5 milioane de dolari!
Comentarii (7 ) Adaugă comentariu
iulianscb • 25 Iulie 2020, 18:45
comentarii pertinente de la un super-jucator. intotdeauna la nationala au primat interesele unor primate si nu au fost adusi jucatorii in forma. p.s. ii sta bine asa, mai "făcut" :D
zagna • 20 Iulie 2020, 20:39
Unul dintre (putinii) ne-stelistii pe care i-am apreciat ca fotbalist si om !
kamouniyak • 20 Iulie 2020, 17:36
Rau e ca si coloana echipei cu Islanda va fi din acei jucatori din 2016: Tatarusanu, Chiriches, Stanciu, Alibec, 3 dintre ei fiind mult-laudati de Ana Prodan si de Reghecampf pentru marea performanta de pierde 1-3 cu Chelsea intr-o dubla europeana si apoi tinuti in brate si de Radoi. Decat cu astia iar...mai bine il bagam pe Tibi Ghioane mijlicas central la 39 de ani, ca joaca mai bine, sincer...