Visul belgian » Povestea demnă de Hollywood a lui Thomas Meunier: poștaș, muncitor în fabrică, titular în națională și coleg cu Neymar la PSG

Fundașul dreapta belgian și-a spus povestea pentru The Players Tribune, iar GSP.RO o redă, mai jos, tradusă și adaptată.

Poștaș la Paris

Să fii poștaș este mult mai greu decât ai crede. Îți propun ceva: data viitoare când îl vezi că vine să-ți lase corespondența, ar trebui să-i deschizi larg ușa și să-i zâmbești. Poate chiar să-i oferi un ceai sau ceva de genul ăsta. Pentru că a avut, cu siguranță, o zi grea.

Probabil vă gândiți: De ce-mi vorbește fotbalistul ăsta despre poștaș? Ce vrea să spună?

Ei bine, credeți sau nu, cu 3 ani înainte să debutez în naționala Belgiei, ăsta era jobul meu. Nu eram Thomas Meunier, fotbalistul. Eram Thomas Meunier, poștașul.

Aveam 18 ani și mă zbăteam să-mi fac loc în lumea fotbalului. Mi-am luat un job la poștă. Mă trezeam la 5 dimineața și îmi începeam traseul înainte de răsăritul soarelui. Dacă ești poștaș în Londra sau New York, îmi imaginez că e destul de tare, pentru că apartamentele sunt apropiate. Așa că poți merge pe jos cu geanta ta mare de poștaș și să te bucuri de plimbare. Ei bine, eu sunt dintr-un orășel din Belgia, unde casele sunt răspândite la distanțe mari. Lăsați-mă să vă povestesc. Când plouă cu găleata și trebuie să parchezi mașina și să mergi 50 de metri la fiecare casă, obosești rău.

Oprești mașina, cobori, mergi la cutia poștală, sortezi scrisorile, te întorci la mașină. Urci, mergi către următoarea casă. Și-o iei de la capăt. Din 10 în 10 metri! Când ajungeam acasă eram atât de obosit încât dormeam toată după-amiaza. Am făcut asta timp de patru luni, apoi am obținut un loc de muncă la o mare fabrică numită Sain-Gobain Autover, unde erau asamblate piese auto. Și asta n-a fost acum foarte mulți ani. Era 2010. Acum, 8 ani mai târziu, joc cu naționala țării mele la Campionatul Mondial.

Poate vi se pare că sună a film de la Hollywood. Poate vă întrebați cum e posibil. Uneori mă întreb și eu. Cariera mea a început într-un mod atât de ciudat încât, chiar și acum, mi-e greu să cred. Așa că tot ce pot să fac e să-mi spun povestea cât de bine pot.

La fel ca majoritatea poveștilor de fotbaliști, a mea a început cu tatăl meu care a practicat fotbal la nivel de amatori și care a fost... să spunem un pic exigent. Cred că a vrut ca eu să devin fotbalist pentru că el nu și-a îndeplinit acest vis.

În fiecare duminică mergeam să-l văd jucând. Eu, sora mea mai mare și mama noastră. Toată familia iubea fotbalul, chiar și bunicii mei. Nu aveai mare lucru de făcut în orășelul nostru. M-am născut în Sainte-Ode, în mijlocul pustietății, unde sunt doar în jur de 2.000 de locuitori. Puteai să mergi la școală, să joci fotbal sau să faci gimnastică. Cam asta era tot. Eu jucam fotbal doar pentru a mă distra, dar tatăl meu era atât de exigent. Mereu venea cu mine la antrenamente și mă îndemna să dau mai mult. Nu mă lăsa să lipsesc de la niciun antrenament.

Apoi, într-o bună zi, când aveam 12 ani, viața mea s-a schimbat. Părinții mei au divorțat. Dar cred că a fost cea mai bună decizie. Tata nu era un tip prea blând. Lucrurile în casa noastră au devenit greu de suportat. Sora mea și cu mine am rămas să locuim cu mama și a fost foarte greu pentru ea. A făcut totul pentru ca noi să avem mâncare în frigider. Lucra ca asistentă medicală de la 6 a.m. la 2 p.m., apoi mergea și lucra ca menajeră pentru niște bani în plus. În jur de ora 9 p.m. venea acasă, bunicii mei veneau și stăteau cu noi, iar ea pleca din nou la un alt job, într-un restaurant. Mulțumită ei, am avut tot ce ne trebuia.

Standard Liege, de la vis la dezamăgire

Un an mai târziu, când aveam 13 ani, am intrat la academia lui Standard Liege, unul dintre marile cluburi din Belgia. Singura problema era distanța mare față de orașul nostru, așa că a trebuit să mă mut la un internat aproape de academie. La început, nici nu voiam să merg. Mi-era teamă că-mi va fi foarte dor de casă. Dar era o șansă mare și, odată ajuns acolo, mi-am făcut prieteni și a fost o experiență extraordinară. A fost o perioadă pe care n-o voi uita niciodată. Am petrecut acolo doi ani și mă gândeam că sunt aproape să joc în prima ligă din Belgia.

Apoi, când aveam 15 ani, antrenorul meu de la tineret m-a chemat pe mine și pe mama în biroul lui. Habar nu aveam despre ce era vorba. Ne-am așezat să vorbim și tot ce a spus a fost: «Îi reziliem contractul lui Thomas». Eram șocat, cred. Ce poți spune?

Îmi amintesc de mama, ne-am uitat unul la celălalt pentru un moment, apoi ne-am uitat amândoi la antrenor și am zis: «Ok... asta e tot?»

Poate o să sune amuzant, dar pentru mine nu era o catastrofă. Nu era ca și cum fotbalul era singurul meu job în viață. Așa că m-am gândit: Asta e, s-a terminat. Voi merge la o școală normală acum, voi face lucruri normale, voi merge la film, mă voi bucura de viață.

Virton, salvarea din liga a 3-a belgiană

Le-am spus părinților că renunț la fotbal pentru totdeauna. Pur și simplu nu, nu mai exista pasiune. Visul meu murise. Vă puteți imagina cum s-a simțit tata. Nu am mai vorbit despre fotbal. Asta a fost o problema, pentru că fotbalul era viața noastră. Tata a fost atât de dezamăgit! Își trăia visul prin mine, așa că atunci când visul meu a fost spulberat, a murit și visul lui.

Mă așteptam ca mama să fie mai înțelegătoare. Dar n-a fost. Nu a fost de acord cu decizia mea. «Nu, nu! Fotbalul este viața ta. Trebuie să continui să joci!» Așa că l-a sunat pe antrenorul unui club foarte mic numit Virton și i-a spus: «Da, fiul meu a fost la Standard Liege și a fost dat afară. Poate veni să dea o probă? E foarte bun, vă garantez!»

Cred că ea a văzut ceva la mine ce eu nu văzusem. Poate pentru că mă obișnuisem atât de mult să joc fotbal încât nu îmi dădeam seama cât de important era pentru mine. În fiecare duminică, când mergeam să-l vedem pe tata jucând, jonglam cu mingea pe acolo. Nici măcar nu mă gândeam la asta, era ceva ce venea atât de natural. Mingea era acolo și asta era tot, înțelegeți?

Mama mă cunoaște mai bine decât oricine. Așa că am mers la un trial cu echipa de tineret a lui Virton. Am câștigat 15-3 și am dat vreo 10 goluri! Antrenorul a venit la mine după meci și mi-a zis: «Deci? Ce număr vrei?»

La vremea aia nu părea așa un moment care să-ți schimbe viața. Virton era în liga a 3-a și salariile la echipa mare erau de vreo 400 de euro pe lună. Nu era suficient pentru a supraviețui. Dar dacă mama nu dădea acel telefon să-l roage pe antrenor să mă vadă cum joc... ei bine, nici măcar nu vreau să mă gândesc ce aș fi făcut acum. Viața mea ar fi fost cu totul diferită.

E amuzant, pentru că tata nu a mai vorbit cu mine despre fotbal după ce am fost pus pe liber de Liege. A zis că nu va veni la meciurile mele de la Virton. Părea un capitol închis. Apoi, într-o seară, când jucam unul dintre primele mele meciuri la Virton, m-am uitat în tribună și l-am văzut stând singur într-un colț, urmărindu-mă cum joc. A fost ciudat, pentru că după ce am terminat liceul, eram oarecum blocat undeva. Nu câștigam suficient ca să fiu fotbalist full-time, dar nici nu aveam timp să merg mai departe la universitate.

D-asta am lucrat timp de 4 luni ca poștaș. Ca să fiu sincer, nu pot să spun că mi-a plăcut. Norocul meu a fost că am primit acel job la fabrică și a fost mult mai bine acolo.

Mă trezeam la 5 dimineața, luam micul dejun, conduceam jumătate de oră spre muncă. Fabrica era atât de mare încât trebuia să conduci ca să ajungi pe cealaltă parte. Luam o cafea și îmi începeam tura la ora 6 a.m. Eu lucram la secția de asamblare a parbrizului. Lucram pentru toate mărcile mari: Mercedes, Renault, Citroën, Opel. Responsabilitatea mea era să le urc într-un camion uriaș pentru a le trimite în China, Franța sau România. Luam și comenzi de la clienți. Făceam asta zilnic până la ora 2 a.m., apoi mergeam la antrenament.

Atacant din liga a 3-a cu goluri devenite virale pe internet, ochit de Brugge

N-o să-i uit niciodată pe colegii mei de la fabrică. Am devenit foarte buni prieteni. Ei sunt mari fani ai fotbalului. De fapt, ei mă știau încă dinainte să lucrez acolo. Mergeau la meciurile lui Virton și mă văzuseră acolo. Așa că dacă pierdeam un meci, imaginați-vă ce-mi făceau luni dimineața la fabrică.

«La dracu', omule! Ai jucat îngrozitor!» Dar, hei, e o parte din joc, nu-i așa?! :D

Au început să mi se întâmple lucruri ciudate pe teren. Jucam atacant, am început să înscriu niște goluri incredibile! Cu stângul, cu dreptul, cu capul! Din 10 metri, de la 50 de metri! Era o nebunie! Nici măcar nu mi-am dat seama, dar oamenii îmi filmau golurile și le puneau pe YouTube. Unele au devenit virale pe internet și, la puțin timp toată lumea din Belgia vorbea despre tipul ăsta din liga a 3-a care marchează niște goluri senzaționale! Probabil nu știau că tipul ăsta lucra la o fabrica auto.

E amuzant de explicat, dar știți DE CE am marca golurile alea? Pentru că mă simțeam cu adevărat liber. Nu mai jucam din obligație, scăpasem de fabrica de talente de la Standard Liege. Nu mai era nimeni pe margine care să-mi spună: «Trebuie să faci asta, altfel n-o să ajungi nicăieri». Jucam din plăcere, din pasiune, din dragoste pentru fotbal.

Dintr-o dată, niște cluburi mari se interesau de mine. Eram cotat la aproximativ 100.000 de euro, ceea ce însemna un fleac. Așa că s-au gândit: «Hmm, are 19 ani, e ieftin. De ce să nu riscăm?»

N-o să uit niciodată ziua în care impresarul meu m-a sunat și mi-a zis: Club Burgge te vrea, e pe bune! Echipa de top din Belgia. Pur și simplu nu-mi venea să cred. Îl întrebam întruna: Vorbești serios? Ești sigur?!

Atacantul reprofilat fundaș

Înainte să semnez contractul, am avut o reveleație, eram un tip ca obișnuit. Un poștaș, un muncitor în fabrică, un jucător în liga a 3-a. Încă eram asta. Dar acum aveam o șansă pe care unul la un milion o primește. M-am gândit la mama, datorită ei se întâmplau toate astea. Acum puteam să-i dau ceva înapoi și tot ce trebuia să fac era să joc fotbal.

Au existat și ceva îndoieli, normal, dar m-am gândit: voi încerca să dau tot ce am mai bun. Am semnat contractul și viața mea s-a schimbat. Cel mai bun moment a fost, probabil, când m-a sunat tata și mi-a zis: «La dracu'! Fiul meu a reușit! Fiul meu joacă pentru Club Brugge!»

Celălalt moment incredibil a fost când am mers să-i spun bunicului meu vestea. Mă credeți sau nu, Club Brugge era echipa lui de suflet. I-a susținut toată viața. Așa că am mers acasă la bunici și i-am zis: Bunicule, ghici ce echipă vrea să mă transfere! N-a ezitat nici măcar o secundă: Club Brugge! Și i-am confirmat. Nici măcar nu era surprins, părea că știa că acesta era destinul meu. A fost un moment de mândrie pentru mine, pentru că bunicii mei au ajutat-o pe mama să ne crească. Le datorez atât de mult.

198 de meciuria disputat Meunier în tricoul lui Club Brugge, pentru care a marcat 20 de goluri

După ce am semnat cu Brugge, am fost mereu titular. În primii doi ani am jucat atacant, apoi m-au reprofilat fundaș dreapta. Anul acela, 2013, a fost anul în care am fost convocat pentru prima dată la națională. Debutul meu pentru Belgia a fost special. Îmi amintesc că mama m-a anunțat că toată lumea din oraș a sunat-o ca să o felicite. Îi spuneau: «Thomas e la TV! Joacă pentru Belgia! E o nebunie, e incredibil!» Iar mama era atât de mândră de mine, iar eu atât de recunoscător ei. Fără mama nu aș mai fi jucat fotbal, vă dați seama?!

Știu cât de importantă e echipa națională pentru oameni. Nu voi uita niciodată Mondialul din 2002, când Marc Wilmots a marcat pentru 1-0 în fața Braziliei în sferturi. Arbitrul a anulat golul, deși era valabil. Plângeam în camera mea din cauza unei așa mari nedreptăți.
Și a fost chiar domnul Wilmots cel care m-a convocat pentru primul meu mare turnu final. Când a fost anunțată echipa pentru EURO 2016 la TV, stăteam cu familia mea și ne uitam, pregătiți cu bere și șampanie. Apoi am auzit cuvintele magice: Thomas Meunier, convocat. A fost un moment minunat, genul acela pe care ți-l vei aminti toată viața.

29 de prezențeare Thomas Meunier în tricoul Belgiei. A marcat de 5 ori pentru națională

Am pierdut în sferturi, dar sper să ajungem mai departe acum, în Rusia. Va fi o experiență incredibilă pentru mine, indiferent ce se va întâmpla, pentru că e primul Mondial pentru alt membru al familiei noastre. În decembrie 2015 s-a născut fiul meu. A fost un nou început în viața mea. Cel mai frumos! Imaginați-vă: în decembrie s-a născut fiul meu, apoi am devenit campion cu Brugge, apoi am jucat la EURO 2016, apoi am semnat cu PSG! Totul în doar 6 luni! Acum așteptăm al doilea copil, așa că sper să repetăm experiența: titlul cu PSG (îl avem deja), Mondialul cu Belgia și încă un copil care să ne facă viața și mai fericită.

Sunt prea optimist? Poate. Dar sunt convins că va fi încă un an senzațional!

Fiul meu încă nu știe exact cu ce mă ocup. Când ne plimbăm prin Paris și vede emblema lui PSG zice: «E tati, e tati!» La stadion, la fel: toți cei care au un tricou cu PSG sunt pentru el "tati". Știe că fac ceva bine și poate în vreo doi ani va putea să spună: "Tata e fotbalist". Sper să nu mă pună să-i explic cum am ajuns aici. Pentru că nu pot. Încă sunt la fel de surprins ca și voi de toate astea. Uneori stau pe canapea cu soția mea, Debora, mă uit la ea și-i zic: Îți dai seama că joc la PSG?

70 de meciuria bifat Meunier în tricoul lui PSG, pentru care a marcat 7 goluri

Nu e vorba că nu am încredere în mine. Dar, dacă ai jucat fotbal cu siguranță îți amintești de puștiul ăla din echipa ta despre care toți spuneau că va reuși, așa-i? Spuneau: «Da, cu siguranță, copilul ăsta va deveni fotbalist profesionist, la fel și ăsta». Așa era și la Standard Liege. Și niciunul dintre tipii ăia nu a ajuns în fotbalul mare. Și uitați-vă la mine. Uitați-vă unde sunt. De ce eu? Ce caut eu aici? Încă îmi pun întrebarea asta. Și singurul răspuns pe care l-am găsit a fost că ăsta a fost destinul meu: să ajung de la a bea cafea într-o fabrică unde lucram la a juca alături de Neymar. Ăsta nu e un scenariu prea des întâlnit.

• Thomas Meunier e suspendat pentru meciul cu Franța, din semifinalele CM 2018, din Rusia.