Articol de Luminița Paul - Publicat duminica, 05 septembrie 2021 17:43 / Actualizat duminica, 05 septembrie 2021 18:22
Poveste din poveste în poveste, aşa a fost viaţa lui Ivan Patzaichin. Nu doar pagaia ruptă, ea e doar un episod, multe altele îl îmbrățișează.
Într-o singură noapte de ninsoare, jnepenii au dispărut. În lumina gălbuie a felinarelor, fulgii mici şi încăpăţânaţi se zbat ca nebunii, ca şi cum chiar aerul îi goneşte spre pământ, pentru a îngroşa covorul. E un soi de linişte cum se întâlneşte doar la munte, sus, în vreo noapte de ianuarie în care până şi vântul se odihneşte.
Totul e blocat, telecabina nu mai poate funcţiona. O imensitate de omăt şi de tăcere, iar în miezul ei o cabană. Iar în cabană viaţa curge ca şi cum nămeţii n-ar fi ajuns deja de un metru. Înăuntru e cald, de la bucătărie vine un minunat miros de ciorbă, murăturile au acelaşi gust dintotdeauna, iar oamenii îşi văd de treburile lor fără uimire şi fără îngrijorare.
„Cum a fost?" / "Ei, cum știi și tu!"
Cabana se numeşte Piatra Arsă. Luna e ianuarie. Ziua e 6, Sfântul Ion. Şi sunt destui Ioni acolo de sărbătorit. În acea seară, pe la începutul cantonamentului din 2008 al lotului de canoe, sub perdeaua de muzică sărbătorească , m-am găsit să-l rog pe Ivan Patzaichin să-mi spună povestea cu pagaia ruptă de la München, din ‘72. Povestea citită deja în cărţi, în almanahuri, antologii şi interviuri. Povestea care avea, şi la peste 30 de ani distanţă, un aer de miracol.
„Cum a fost?", a sunat întrebarea naivă şi curioasă. „Ei, a fost cum a fost, cum ştii şi tu!", a venit răspunsul bine dispus, învăluit în fumul cenuşiu al ţigării. „Mai spuneţi-o o dată!". Voiam să aud, doar pentru mine, scânteie de egoism, una dintre istoriile preferate ale copilăriei.
Şi povestea a fost spusă din nou, dar era ca şi cum atunci aş fi auzit-o pentru prima oară. Pentru că o spunea eroul ei. Pentru că tonul său, gesturile, zâmbetul aşezau viaţă şi culoare peste o foaie tipărită, peste nişte fotografii neclare, peste cîteva minute de imagini alb-negru, reluate în retrospective. Peste o amintire care, la un moment dat, părea că nu-i mai aparţinea în întregime protagonistului ei, ci, câte o fărâmă, tuturor celor care auziseră de ea sau citiseră despre ea.
Poveștile cu Ivan Patzaichin auzite în premieră
E întâmplarea din trecut spre care s-au întors mereu ochii prezentului. Şi atunci, în acea seară, apoi noapte de ninsoare şi de sărbătoare de la Piatra Arsă, am aflat că e nedrept să fie aşa. Pentru că tot atunci am ascultat, tot prin vocea eroului, istoria din 1968, de la Mexic, de pe canalul Xochimilco.
Brusc, parcă eram în „Dacă-ntr-o noapte de iarnă un călător" a lui Italo Calvino, în care o poveste naşte alta, şi aceea naşte alta, ca un trandafir fermecat a cărui fiecare petală ascunde un mister. Şi zeci de poveşti de cantonament. Iată una:
„Când am intrat în cabană, eram terminaţi!”
„Eram odată în pregătire aici, la Piatra-Arsă", spunea Patzaichin.
„Am avut sâmbăta liberă şi am zis, împreună cu câţiva colegi, să urcăm la Omu. Când am plecat, era senin. Zăpadă normală. Pe drumul de întoarcere, s-a pornit ninsoarea. Şi ceaţa. Ca să nu ne rătăcim, ne-am ghidat după stâlpii de la telecabină. Omătul era aşa de mare, că abia li se mai zăreau vârfurile. Unul din noi stătea lângă stâlp, iar ceilalţi mergeau până la următorul, vreo 50 de metri. Când ajungeau, venea şi cel care rămăsese în urmă. Şi tot aşa. Când am intrat în cabană, eram terminaţi!".
Şi încă una, de când era deja antrenor:
„Era dificilă pregătirea la altitudine. Şi pentru sportivi, şi pentru că era un loc greu accesibil. Probleme cu transportul pe cablu sau cel dintre Babele şi Piatra-Arsă. În anii '90 erau condiţii de cazare departe de perfecţiune. Stăteam în cabană şi uneori ploua în camere, alteori ne trezeam dimineaţa cu zăpadă pe picioare.
Sau nu era apă, trebuia să încălzim cu oalele pentru menaj. Sau nu puteam pleca, din cauza timpului nefavorabil. Am riscat de câteva ori, am luat-o pe jos şi am recuperat bagajele mai târziu. Dacă nu era posibil să coborâm, acele două-trei zile de stat în plus erau mai grele decât toată luna petrecută acolo".
La următoarele întâlniri cu el, cea mai recentă în redacție, în toamna lui 2019, când împlinea 70 de ani, foamea aceea de poveşti tot revenea, mai hulpavă ca niciodată. Şi alte întâmplări au ţâşnit din memorie, trasând alte câteva tuşe peste un portret ce nu se va încheia niciodată. Nici măcar acum, când Ivan nu mai e. Pentru că aşa sunt oamenii excepţionali, reuşesc să te surprindă şi când crezi că i-ai epuizat. Ca în seara aceea de ninsoare şi sărbătoare, care a pornit de la o pagaie ruptă şi a ajuns la o viaţă întreagă.
Nadia Comăneci, mesaj emoționant la despărțirea de Ivan Patzaichin: „RIP, legendă nemuritoare”
