VIDEO EXCLUSIV „Colegul nostru a căzut și a murit, dar noi am continuat” » Românul care a urcat pe Everest își spune povestea: pasiunea lui l-a costat o avere

• Teofil Vlad s-a născut la Pitești, în 1982. A început să fie atras de alpinism în timpul liceului.
• Primul vârf pe care l-a cucerit este Păpușa, din Munții Iezer, o altitudine de 2.391 metri.
• Prima sa ascensiune din afara României a avut loc în Turcia (Munții Kackar).
• Recent a bifat provocarea „Seven Summits” - constă în urcarea pe cel mai înalt vârf muntos din fiecare continent. Acestea sunt: Elbrus (Europa - 5.642 de metri), Denali/McKinley (America de Nord - 6.194 de metri), Aconcagua (America de Sud - 6.961 de metri), Kilimanjaro (Africa - 5.895 de metri), Vinson (Antarctica - 4.892 de metri), Everest (Asia - 8.848 de metri) și Carstensz Pyramid (Australia și Oceania - 4.884 de metri). I-a luat peste 20 de ani și în jur de 100.000 de euro.
• Fostul său coleg Zsolt Torok a murit în 2019, în timp ce practica escaladă fără asigurare. „Nu am găsit încă o explicație”, spune Teofil Vlad.

VIDEO. Ce simte un alpinist când ajunge în vârful muntelui Everest. Teofil Vlad: „E un amestec de senzații”

- Domnule Teofil, cum e adaptarea la viața normală, după săptămâni, luni petrecute pe munte?
- Acum nu am fost așa mult plecat, mai puțin de 3 săptămâni. Dar da, după expediții de o lună și jumătate, două luni, simt dificultăți. De la cele firești, legate de fusul orar diferit, problemele legate de somn, până la dificultăți legate de existența cotidiană. După ce petreci luni de zile pe munte, sunt greutăți în a gestiona lucrurile de zi cu zi.

- Cât ați petrecut cel mai mult pe munte?
- Cred că atunci când am escaladat Everestul, în 2019. Întreaga deplasare a durat două luni și un pic.

- Cum se simte să ajungi pe cel mai înalt vârf din lume?
- Vârful este doar jumătatea călătoriei. Mereu mă gândesc la coborâre, la dificultățile ei. Când am ajuns pe Everest, eram un pic îngrijorat din mai multe motive. Erau foarte mulți oameni pe munte și ultima secțiune este destul de îngustă, unde e mai greu să treci pe lângă cineva. Eram fericit, ușurat că mi-am îndeplinit visul, dar era și destul de multă îngrijorare. Am ajuns sus înainte de răsărit, așteptam să se lumineze, să facem niște poze reprezentative. Ai un amestec de senzații în vârf. Nu pot spune că am simțit o euforie, pentru că știam că nu s-a terminat.

- E o senzație care persistă? Sau muncești atât de mult „doar” pentru o fericire puternică, dar de moment?
- Momentul în care ești pe vârf e foarte scurt. E clișeic, dar sunt de acord cu vorba „călătoria e mai importantă decât destinația”. Desigur, una este să ajungi în vârf, alta e să nu reușești. Important e să savurezi călătoria, pentru că în vârf nu stai foarte mult.

- De unde pasiunea pentru alpinism?
- Am început acum mai bine de 20 de ani. În timpul liceului, făceam arte marțiale și colegii mei obișnuiau să meargă câteva zile pe munte în fiecare vară. Mi s-a părut interesant și am decis să mă alătur vara următoare, dar excursia nu a avut loc. Deja îmi cumpărasem un minim de echipament, mă documentasem din puținele cărți existente atunci. Acum sunt foarte multe surse, dar e mai greu să discerni care sunt informațiile bune.

PRELIMINARII CM

RMN pe lotul naționalei » Verdictul GSP: Mircea Lucescu are 3 mari probleme

Lucrurile se aranjează cumva. Iarna următoare, un prieten bun mi-a zis că merge într-o tabără lângă Barajul Vidraru cu organizația „Cercetașii României”, care la vremea aia avea o filială în orașul meu natal, Pitești. M-a încântat ideea, era o oportunitate să iau contact cu muntele. Nu s-a întâmplat mare lucru, doar niște drumeții prin păduri. Nu s-a pus problema să urcăm pe vreun vârf de munte, dar a fost primul pas

- Ați luat-o treptat.
- Ulterior, am început să discut cu oameni care aveau tangențe cu muntele. Încet, încet am făcut cât mai mulți pași în direcția asta. Chiar în anul următor am experimentat și cățăratul pe stâncă, am urcat pe niște vârfuri din Carpați. Țin minte, am fost cu cortul, iarna, în Creasta Retezatului. Cel mai important e că în acei ani mi-am conturat o imagine despre ce înseamnă ascensiunile pe munte. Erau foarte puține informații despre alpinism la sfârșitul anilor '90, dar lucrurile astea m-au făcut să visez, pentru că totul părea inaccesibil. Auzisem de Himalaya, de Everest. Mi-am propus să ajung pe cei mai înalți munți din lume, dar mereu va fi o diferență între „aș vrea” și „vreau”.

- Nu considerați un scenariu veridic să ajungeți pe Everest.
- Nu vedeam vreun scenariu în care să se întâmple asta. Între timp, am descoperit ce se putea face. Am început să mă cațăr mai mult pe stâncă, să citesc despre ce obiective sunt importante în alpinismul din România.

- Când ați ieșit prima oară din România?
- În paralel, deja începeau să apară mai multe publicații. Am descoperit că există munți mai mari decât Carpații în apropierea României. Am ajuns pe un munte de aproape 4.000 de metri în Turcia, Munții Kaçkar. Pentru mine, a fost un nou pas. Anul următor am ajuns pe Mont Blanc, peste doi ani am urcat pe Elbrus. Tot timpul am mers pe ideea de a lua pas cu pas, atât fizic, cât și mental. Acum se poate face totul mult mai rapid, dar în continuare văd ca soluție să iei totul gradual.

- Elbrus - o mare provocare?
- Știam că e cel mai apropiat vârf din Europa și, cumva, a fost primul pas din proiectul Seven Summits. Nu am grăbit deloc urcarea celor 7 vârfuri. Întreaga experiență s-a întins pe mai bine de 20 de ani. Nu a fost singurul meu obiectiv, dar mi-am dorit să fac și acest record. L-am văzut ca pe ceva ce îmbină pasiunile mele.

- Adică...
- Una este pentru ascensiunile montane, dar înainte a fost întotdeauna pasiunea pentru călătorie și Geografie, cu toate aspectele ei. Am studiat Geografie la Universitate și Seven Summits era o experiență care îmbina totul.

„Eram la 400-500 metri distanță de vârf, dar m-am întors”

- E alpinismul un sport extrem?
- Alpinismul, în sine, nu-l consider sport extrem. Există variante care-l pot face extrem, cum ar fi cățărarea solo, adică fără asigurare. Nu am făcut niciodată așa ceva, dar cunosc oameni care au făcut. E o abordare extremă a alpinismului, la fel ca anumite ascensiuni unde marja de eroare trebuie să fie foarte mică, iar consecințele foarte grave. Sunt ascensiuni în viteză, unele dintre ele fără asigurare. Câțiva dintre protagoniștii acestor ascensiuni sunt celebri. Acolo, putem vorbi, la propriu, de concretizarea dictonului „orice greșeală te omoară”.

Pentru asigurare, folosim diferite echipamente, printre care și o coardă, tocmai pentru a limita consecințele unei căderi. Când renunți la acest sistem de siguranță, orice cădere poate fi fatală. Atunci când ești asigurat, chiar dacă există riscuri, ele nu sunt comparabile

- Vi s-a întâmplat să cădeți?
- Da. Atunci când vorbim de cățărat și depășirea limitelor, se cade. În escaladă, căderile sunt la ordinea zilei, fac parte din acest sport. Și în sălile de escaladă e firesc să cazi când ajungi la limită. În natură însă, tot timpul există imprevizibilul. Calitatea stâncii nu e 100% controlabilă. Acum avem tehnologie, prognoze meteo foarte exacte, putem face lucrurile într-o siguranță mult mai mare decât acum 40 de ani, dar natura te poate surprinde oricând.

- Care au fost cele mai mari obstacole pe care le-ați întâlnit? V-a fost vreodată frică pentru siguranța dumneavoastră?
- Da, uneori mi-a fost frică. La un moment dat, în 2018, împreună cu doi prieteni, am urcat un munte din Nepal, Pumori, zona Everestului, deschizând o rută nouă pe fața sud-vestică. Provocarea era nouă, nu știam ce ne așteaptă. În ziua când trebuia să ajungem la vârf era extrem de frig, vântul era puternic. Am avut niște degerături minore, nu mai simțeam degetele de la picioare. Până la urmă, nu a fost ceva atât de grav.

- Dar s-au întâmplat și lucruri grave?
- Alte dăți, când am fost surprins de vremea rea, mă gândeam că e posibil să bâjbâim până ne extenuăm, chiar dacă am reușit să ne orientăm. Altădată, calitatea stâncii lăsa de dorit. Mă gândeam că o cădere în acele zone ar avea consecințe grave. Tot timpul există componenta riscului și a fricii. Uneori, în momente grele, am făcut cale întoarsă.

În 2008, am încercat, pentru prima oară, să urc un vârf de peste 8.000 de metri și nu am reușit. Pur și simplu m-am simțit extenuat din cauza altitudinii mari. Poate a fost și vorba despre supraantrenament înainte de a începe ascensiunea. Am tras foarte tare, deși nu aveam un plan elaborat.

- Fiind aproape de vârf?
- Eram la 400-500 metri diferență de nivelul vârfului. Practic, plecasem din ultima tabără. Am simțit că nu merge treaba și m-am întors la cort. Consider că a fost o decizie bună, pentru că în ziua următoare am coborât în tabăra de mai jos și mi-a luat mai mult să cobor decât să urc, deci probabil că nu era bine să forțez spre vârf. Aveam emoții, nu știam cum reacționează corpul meu la altitudine și dacă pot să fac față.

- După ați reușit să faceți ascensiuni la peste 8.000 de metri...
- Ani mai târziu am urcat pe Nanga Parbat, munte cu o altitudine similară, dar mai greu din punct de vedere tehnic. Eram fără oxigen, doar echipa noastră de 5 oameni, fără niciun ajutor din exterior. Cu greu am reușit să ajung în vârf. Poate, de data asta, eram mai bine pregătit sau am acceptat că e posibil să nu reușesc. Totuși, în subconștient îmi doream tare să ajung sus și aveam frică de eșec. În noaptea de dinaintea vârfului, am fost la limită. Mă simțeam foarte rău, am decis că nu mai plec, iar colegii mei s-au dus singuri. După două ore de somn, m-am trezit alt om. Îmi făcusem bagajul să plec la vale, dar când am ieșit din cort, am decis să încerc să urc. Cred că aici a fost vorba despre un aspect psihologic.

- Cât de importantă este pregătirea psihică, pe lângă cea fizică?
- Este foarte importantă. Pregătirea vine odată cu abordarea treptată despre care vorbeam mai devreme. Eu mai multe nu am făcut, deși sunt convins că există și consultanță de specialitate. Este important și să îți oferi o pauză după ce ai reușit să faci ceva greu, care te-a solicitat la maximum. Trebuie să te și odihnești, să te relaxezi și să te bucuri de ce ai făcut. În legătură cu oamenii care fac cățărări neasigurate, alpiniștii extremi, există discuții că unii ar fi murit pe fondul presiunii autoimpuse. Au vrut să facă tot mai mult.

VIDEO. Teofil Vlad, despre moartea tragică a lui Zsolt Torok: „A căzut, nu știe nimeni cum”

- Au fost accidente grave pe care le-au suferit colegii dumneavoastră pe parcursul ascensiunilor?
- Spuneam mai devreme despre premiera pe care am realizat-o pe vârful Pumori. Acolo am fost cu Romică Popa și cu Zsolt Török. Zsolt a murit într-un accident în Carpați, când se cățăra singur și a căzut, nu știe nimeni cum. Lucrurile acestea se întâmplă și, din nefericire, s-au întâmplat și în preajma mea.

- Cum reușiți să depășiți un asemenea moment?
- Nu e ușor. Noi, toți prietenii lui, am fost afectați. Tot timpul ne gândim că gestionăm riscurile. N-aș putea să găsesc o explicație. Una e să știi că se poate întâmpla, alta e să știi că s-a întâmplat. M-am gândit că și el și-ar fi dorit ca noi, partenerii lui de ascensiuni, să mergem mai departe. Și am continuat. A fost un moment foarte greu de acceptat.

- Riscul e înfrânt de pasiune?
- Îmi place să cred că e înfrânt și de pregătire. Cu cât ești mai pregătit, cu atât șansele ca ceva rău să se întâmple sunt mai mici. Chiar dacă din afară totul pare un haos, nu e chiar așa. Dacă facem lucrurile cum trebuie, scad șansele de accidentare. Da, hazardul există tot timpul. În Alpi, de exemplu, în ultimii ani, există prăbușiri de versanți întregi. Cad zeci de tone de stâncă. Poți să fii cel mai pregătit sportiv din lume, dacă ai ghinionul să fii acolo nu mai ai nicio șansă.

„Devenise tot mai popular conceptul de Seven Summits, atunci am început să mă gândesc și eu la asta”

- Când ați ajuns pe ultimul vârf din circuitul Seven Summits, ați simțit o emoție aparte? Sau v-ați gândit - din nou - imediat la coborâre?
- Lucrurile erau destul de relaxate pe Carstensz Pyramid. Fiind foarte aproape de Ecuator, ploua zilnic. Noi am plecat la 3 dimineața spre vârf și ploaia s-a oprit la 2:30. Versantul era abrupt, practic tot timpul erai pe o stâncă udă, era neplăcut. Spre final, am prins zăpadă. Atunci am avut vreme bună, vizibilitatea era mare. Am putut savura vârful și ideea că am reușit să completez provocarea „Seven Summits”. N-am avut niciun fel de grabă, era dimineață, aveam toată ziua înainte. Este adevărat, oricând putea începe ploaia din nou, dar am avut noroc. Alții au avut parte de ploaie aproape non-stop, și în urcare, și în coborâre.

- Când v-ați propus să completați circuitul Seven Summits?
- A devenit proiect mai mult în ultimii ani. La început, a fost o mare distanță între ascensiunile din acest circuit: Elbrus în 2003, McKinley în 2010, Everest în 2019. Practic, le-am urcat pe fiecare într-un mod natural, iar pe parcurs asta s-a transformat într-un obiectiv. Devenise tot mai popular conceptul de Seven Summits, atunci am început să mă gândesc și eu la asta.

- Și l-ați finalizat.
- În 2022 am fost pe Aconcagua, în 2023 pe Kilimanjaro, în 2024 pe Vinson și, acum vreo 10 zile, pe Carstensz Pyramid. Pot să zic că pe ultimii 4 i-am cucerit în 4 ani.

- Dar nu ați făcut doar asta.
- Nu, am fost pe mulți alți munți. Pasiunea pentru cățărat nu stă într-o listă de vârfuri, în continuare îmi doresc să urc munți. Asta face parte și din activitatea mea profesională, sunt și ghid montan. Drept dovadă, pe unii dintre acești munți am fost și ca ghid. Asta e profesia mea.

Cât costă o pasiune dusă la cel mai înalt nivel

- E o pasiune costisitoare?
- Depinde și ce laturi ale alpinismului abordezi. Da, e foarte scump să pleci cu lunile, dar există și varianta în care poți să te cațeri și să urci munți în România și Europa, și costurile sunt mult mai mici. Dacă mă gândesc, întregul proiect al celor 7 vârfuri a costat peste 100.000 de euro! Eu am avut șansa să fiu sponsorizat. Beneficiez și de un parteneriat cu un magazin de echipamente montane. Lucrurile astea nu au venit de la bun început, s-au construit în timp. Altfel, nu aș fi avut șansa să ajung pe aceste vârfuri. Le sunt recunoscător celor care au avut încredere în mine.

- Performanțele dumneavoastră îi pot motiva și pe alții?
- E foarte important ce transmitem prin aceste ascensiuni. Trăim într-o țară în care sportul este practicat într-o măsură foarte mică. Dacă ascensiunile montane pot influența în bine publicul larg să se apuce de sport, cred că avem un plus ca societate. Îmi place să cred că noi, sportivii, putem să ne folosim de puterea exemplului. Ascensiunile sunt ceva diferit, pot atrage atenția. Mersul pe munte e deja o activitate fizică, care are loc în natură. Ea poate fi dusă la nivelul de sport.

Escalada este un sport ca oricare altul, cu reguli și competiții. Există variante și pentru cine este competitiv, chiar și muntele are ceva de oferit. Altfel, oricine poate să aibă Everestul lui, cum se spune

- Vă amintiți primul munte pe care ați urcat?
- Primul vârf pe care l-am cucerit a fost Păpușa, din Munții Iezer. Nu cred că trebuie să gândim „n-am bani să ajung pe Everest, așa că stau acasă”. Putem să ieșim pe munte și în România. Lucrurile astea aduc beneficii atât în plan fizic, cât și mental. De aici se poate construi mult.

- Te întorci alt om după ce urci pe un munte ca Everest?
- De-a lungul timpului au fost situații când m-am întors schimbat în urma unor experiențe. Acum mulți ani, m-am întors foarte tranșant după o ascensiune grea. În timp, s-a întâmplat exact opusul, după diverse ascensiuni devin mai înțelegător cu oamenii. Altfel vedem ce e important și gestionăm situațiile de criză.

- Există și certuri pe munte?
- Da, se întâmplă, ca și în alte sporturi. Uneori ele sunt constructive sau vin din cauza stresului. Altele vin după ce ai terminat ascensiunea, mi s-a întâmplat și mie. Au fost lucruri punctuale pe care le-am trecut ca experiențe și, în continuare, sunt în relații bune cu oamenii respectivi. Dar cunosc și situații în care s-au produs rupturi iremediabile între parteneri de echipă.

- Ce i-ați recomanda unui tânăr pasionat de alpinism?
- Să meargă într-o sală de escaladă, acum există în multe locuri din țară. Eu merg în mod constant după ascensiuni. Îmi place cățărarea și vreau să progresez. Dacă ne interesează muntele dincolo de escalada sportivă, există ghizi montani, ture, cursuri, oferta este foarte mare. Câteodată e greu să discerni între calitate și impostură însă.

VIDEO. Teofil Vlad: „Muntele se abordează în grupuri mici, nu cu autocare cu zeci de turiști”

- Sunt și impostori printre ghizi?
- Există diverse niveluri de calitate. Poți să petreci cu anumiți specialiști mai mult sau mai puțin timp, depinde pe cine nimeresti și ce îți dorești. Există, în continuare, concepte nepotrivite în ceea ce privește mersul pe munte. Unii oameni duc zeci de turiști pe munte cu autocarul. Nu e OK nici din punct de vedere ecologic, nici al siguranței. Descurajez acest tip de turism montan. Muntele se abordează în grupuri mici, organizate sau nu.

- Dumneavoastră cum procedați?
- În general, ghidez ture personalizate, merg cu puțini oameni, care se cunosc între ei. Asta e procedura civilizată. Noi suntem tributari turismului montan provenit din perioada socialistă și credem că e același lucru să mergi la Peleș cu a urca pe Vârful Omu. Și nu e tot aia.

Am temeri, dar nu superstiții. Recunosc, nu e ușor să nu te lași influențat de alții, dar nu m-au ținut în loc anumite date, culori sau zile ale săptămânii

- Ce e cel mai rău pe munte, să bată vântul foarte tare, să plouă, să ningă sau să fie extrem de frig?
- Dintre cele enumerate, cel mai rău ne încurcă ploaia. Vântul e pe locul 2. Câteodată, chiar și dacă e foarte frig, nu e atât de rău cât timp nu e vânt și soarele e pe cer. Dacă termometrul arată -25 de grade și vântul bate cu 50 km/h, nu e bine deloc.

- Cât de importante sunt alimentația și hidratarea?
- Hidratarea este pe primul loc, mai ales dacă ne referim la altitudini mari, unde aerul e uscat. Vântul, frigul și căldura deshidratează. Mai mult, circulația sângelui încetinește, iar deshidratarea nu ne ajută deloc. E valabil la orice sport, dar în ascensiuni pe munți mari e și mai important. Hidratarea este esențială.

Pe scurt, dacă urina este transparentă, e OK. Fiecare gestionează altfel apa. Uneori bei 4-5 litri de apă și te simți bine, alteori transpiri mult și pierzi minerale. Nu e acceptabil să mergi câteva zile la rând fără să te hidratezi. Sigur, poate nu te hidratezi în timpul ascensiunii, dar înainte și după e vital

- Contează cât și ce mănânci?
- Hrana e un combustibil. Când vorbim despre munți mari, e important să mănânci ce-ți place, chiar dacă uneori e vorba despre lucruri care nu sunt tocmai sănătoase. Zic asta pentru că, pe măsură ce crește altitudinea, dacă nu suntem foarte bine aclimatizați, nu avem poftă de mâncare. Atunci, e mai ușor să mănânci ceva ce-ți place.

- Ce planuri aveți acum, după Seven Summits?
- În continuare aș vrea să mă ocup de activitatea mea profesională. Ulterior, în sezonul austral viitor, adică atunci când va fi vară în emisfera sudică, aș vrea să urc un vârf din Patagonia. Nu e vorba despre un munte înalt, are 3.000 de metri, dar e foarte dificil din punct de vedere tehnic. Se numește Fitz Roy.

- Ce cărți ați recomanda unui pasionat de alpinism?
- Niste titluri clasice. Una este „Cuceritorii inutilului” și alta este „Munții din viața mea”. Aici chiar ai contact cu niște pionieri ai alpinismului tehnic de nivel înalt din perioada anilor de după Al Doilea Război Mondial. Cel mai important e spiritul transmis acolo. Din punctul meu de vedere, e o lectură obligatorie atunci când te apuci de alpinism.

VIDEO INTEGRAL. Emisiunea GSP Live cu Teofil Vlad:

• GSP Live, emisiunea realizată din studioul Gazetei Sporturilor și moderată de Alexandru Barbu, poate fi urmărită de luni până vineri, de la ora 11:00, pe pagina de Facebook, canalul de YouTube, contul de TikTok, precum și pe site-ul Gazetei Sporturilor, GSP.ro