Articol de GSP - Publicat marti, 09 octombrie 2012 00:00 / Actualizat marti, 09 octombrie 2012 11:53
Pe mailul Gazetei, un mare iubitor de rugby a trimis o scrisoare impresionantă. O redăm mai jos.
Duminică 7 octombrie, am fost martorul unei înfruntări inedite pentru rugby-ul autohton, pentru prima dată Bucureştiul nemaiavând niciun club angajat în acest ultim act al competiţiei interne. Lume bună la “Arcul de Triumf”, ca de obicei, printre spectatori i-am zărit pe foştii internaţionali care au bătut Franţa de atâtea ori…prilej de reflecţie tristă asupra situaţiei actuale a rugby-ului românesc.
Nu am avut ce să regret, pe o vreme superbă, pe un teren impecabil, am asistat la o încleştare teribilă între două echipe care se cunoşteau foarte bine. Dacă Baia Mare a disputat a patra finală consecutivă, pentru studenţii timişoreni presiunea a fost imensă, anul acesta împlinindu-se patru decenii de la câştigarea unicului lor titlu naţional, toată suflarea oraşului dorind repetarea acelei performanţe extraordinare.
Meciul a început spectaculos, demi-ul de mêlée al echipei naţionale, Valentin Calafeteanu, şarjând impetuos prin defensiva băimăreană, faza finalizându-se cu lovitură de pedeapsă transformată în puncte de nouarul timişorean. Primele zece minute au evidenţiat superioritatea pachetului de înaintare timişorean, în timp ce, paradoxal, Baia Mare a părut mai mobilă pe linia de trei sferturi. Treptat s-a restabilit echilibrul, uvertura de buzunar Wiringi egalând situaţia pe tabelă printr-un drop goal norocos. A fost momentul când căpitanul celor de la Baia Mare, Macovei, a dat semnalul revirimentului maramureşenilor trăgând literalmente echipa după el, placajele extraordinare şi punctele de fixare realizate de acesta, coroborate cu suportul oportun al colegilor săi, contribuind la câştigarea de teren în jumătatea timişoreană. Această dominare se va concretiza finalmente prin încă trei puncte puse pe tabelă de acelaşi Wiringi, CSM-ul preluând astfel conducerea. Timişoara s-a trezit din pumn, toată lumea a văzut că Macovei este în mare formă iar cea mai bună linie a treia din ţară, Burcea, Carpo şi Rus, începe să-şi intre în rol. Având în Calafeteanu un servant ideal pentru colegii săi, Timişoara reintră în joc şi presează puternic în 22-ul băimărean. Urmează câteva momente de revoltă ale băieţilor din grămada bănăţenilor iar opozanţii sunt aproape incapabili să riposteze. Uriaşii Petru Balan, Turashvili şi Horaţiu Pungea, urmaţi de Lazăr şi Drenceanu, împing fantastic. După erori repetate comise în grămada adversă, arbitrul francez dictează două eliminări de câte zece minute pentru baimărenii Stoica şi Rădoi iar noi, cei din tribună, speram să vedem primul eseu al partidei. Nu a fost aşa, cei 13 maramureşeni rămaşi pe teren s-au apărat exemplar reuşind astfel să intre la vestiare în avantaj.
După pauză, disputa a devenit tot mai încrâncenată, jucătorii nu se menajează deloc, placajele sunt devastatoare, nimeni nu se fereşte, de fapt verbul ca atare nu există în dicţionarul rugbistic.
Dacă Macovei a intrat la fel de hotărât să-şi ajute echipa să câştige, de partea cealaltă, Daniel Carpo este un alt jucător, prestaţia sa creşte pe măsură ce trece timpul, închizătorul crescut la malul mării plecând impetuos din spatele grămezii şi punând tot mai des în dificultate apărarea adversă. Căpitanul timişorean Burcea trebuie să-şi serbeze ziua de naştere printr-o victorie, împreună cu Rus şi Carpo formează un adevarat zid în spatele grămezii iar acesta este momentul când maramureşenii simt că adversarii sunt o nucă extrem de tare.
Şi vine fatidicul minut 55, Vali Calafeteanu intră cu un curaj nebun prin defensiva CSM-ului unde se ciocneşte de uriaşul din linia a doua Van Heerden. Mijlocaşul la grămadă suferă o accidentare gravă la antebraţul drept, în fapt o recidivă după o fractură similară petrecută acum doi ani într-un meci decisiv pentru naţionala aflată în cursa calificării la Cupa Mondială. Timişoara se clatină, rămâne fără o piesă de bază. Calafeteanu reprezintă, pe langă talent nativ şi îndemânare, mintea limpede a grupării de pe Bega. Chester Williams nu are de ales şi îl introduce imediat pe tânarul Conache, despre care cu toţii ştim că joacă uvertură. Impresia generală este că, implacabil, zimbrii maramureşeni vor triumfa la final.
Nu este aşa, spiritul fostului căpitan Gheorghe Răşcanu, artizanul victoriei de acum patru decenii, plecat în lumea drepţilor acum câteva luni, coboară parcă printre timişorenii debusolaţi iar acesta este momentul cheie când toţi simt la unison că e acum ori niciodată…Pe acest stadion cochet este fantastic să poţi observa îmbărbătarea reciprocă din privirile studenţilor iar cine iubeşte acest sport ştie că legea rugbiştilor nu are echivoc: “toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Timişoara nu moare, Conache intră încet, încet în joc şi reuşeşte la a doua tentativă să restabilească egalitatea.
Dupa 70 minute fantastice, căpitanul Mihai Macovei, mândria Humorului, aflat la ultimul meci pentru Baia Mare, greşeşte impardonabil şi este trimis pe margine. Este punctul de cotitură al partidei, Conache transformă şi bănăţenii preiau conducerea partidei. Maramureşenii nu se dau bătuţi, încearcă imposibilul prin Ursache, Ciuntu, Gal şi tânărul Niacşu. Nimeni nu mai pricepe nimic în tribune atunci când este schimbat Fercu, mai sunt 3 minute şi soarta partidei încă nu este pecetluită..
Ultimul minut îi găseşte pe timişoreni în 22-ul adversarilor, înaintarea acestora câştigă printr-un efort supraomenesc metru cu metru iar eseul izbăvitor vine de la sine. Se termină 16-6, diferenţa fiind poate prea mare după cum s-au derulat ostilităţile. Inimosul Gal care s-a luptat ca un leu are lacrimi în ochi, Macovei, Ciuntu şi Ursache sunt doborâţi de durere.
Peste toate acestea, o veste tristă este că decarul băimărean Nuţu Dimofte a ales să plece în Franţa iar echipa naţională e pe cale să piardă un jucător de mare valoare.
De partea cealaltă, bucuria timişorenilor este umbrită de accidentarea gravă suferită de demi-ul lor de mêlée. Într-o rezervă a spitalului Elias, Calafeteanu este vizitat mai întâi de selecţionerul României Hari Dumitraş şi apoi de colegi. După operaţie, preparatorul fizic al naţionalei Florin Taşcă îl va ajuta pe Calafeteanu să se recupereze iar prietenia dintre cei doi sunt sigur că va da peste cap pronosticurile pesimiste ale medicilor iar Valentin va ieşi mai puternic din această nouă încercare a vieţii.
Se înserează, stadionul se goleşte, la tribuna I mai zăbovesc doar câţiva împătimiţi sau foşti internaţionali. Îl observ pe Mircea Paraschiv şi văd în privirea acestuia dorinţa de revanşă, echipa din Pantelimon pe care tocmai a promovat-o în primul eşalon fiind o mare surpriză. Undeva acolo sus, antrenoarea Mariana Lucescu se bucură…
Se lasă roua pe iarba ce a rezistat cu eroism crampoanelor iar impresia mea de final este că rugby-ul românesc, cu demnitate, refuză să moară.
