Victor Hănescu: "Mă redescopăr!"

O oră şi jumătate de antrenament pe unul dintre terenurile puţin ascunse din Complexul BNR. Totuşi, o mînă de spectatori i-a luat urma lui Victor Hănescu. Oamenii s-au aşezat cuminţi în tribună şi urmăresc efortul dur şi sec, fără puncte, depus de român împreună cu portughezul Frederico Gil. Sudoarea curge, dar tricoul bleumarin o camuflează cu succes, doar pe frunte şi pe braţe se văd broboanele mici, sclipitoare.

Gil porneşte, la un moment dat, spre vestiar. Hane mai rămîne, lucrează la serviciu. Un tip de 1,98 metri mai are ceva de îmbunătăţit la această lovitură? Ei bine, Victor crede că da. Şi nu doar atît. E pregătit pentru schimbări importante în tenisul său, dar şi în viaţă. Vrea să se bucure mai mult şi să crească, să se dezvolte ca persoană. 30 de ani e o vîrstă la fel de bună ca oricare alta pentru a descoperi lucruri. Şi pe sine.

- Victor, cu ce gînduri porneşti în această săptămînă?
- Mă bucur să revin la Bucureşti, am amintiri frumoase. A trecut atît de mult timp de cînd am jucat prima dată aici, dar la 30 de ani e o nouă provocare.

- Care au fost cele mai frumoase momente pentru tine la Bucureşti?
- Am avut două ediţii, cea din 2005, semifinala cu Andreev, cînd am avut două mingi de meci, şi 2007, cînd am jucat finala. Şi primele ediţii au fost bune pentru mine, ţin minte că mai mereu făceam sferturi de finală. A, şi în 2004 l-am învins pe Verdasco, care era favorit numărul unu.

- Dar cel mai prost moment?
- Cred că ultimele ediţii, cînd simţeam că joc bine, că sînt în formă, dar veneam obosit de la Cupa Davis. Asta de cînd s-a schimbat programul şi s-au inversat săptămînile. Mi-a părut rău că nu am jucat cel mai bun tenis al meu.

- Ai spus că eşti într-o perioadă dificilă a carierei. Mai exact, despre ce e vorba?
- Da, vin după o perioadă dificilă. După ce m-am despărţit de Firicel Tomai, m-am simţit rătăcit. A fost o colaborare lungă în care ca sportiv am avut rezultate excepţionale, dar ca personalitate, ca om, nu m-am putut dezvolta, nu m-am putut exprima. De aceea, lucrez cu un specialist care să mă ghideze puţin, să mă redescopăr. Acum îmi place viaţa, cu tot ce înseamnă ea, încep să descopăr lucruri care pînă acum mi-au fost luate.

Aşteaptă etapa următoare
- Cum e tenisul la treizeci de ani?
- Eu mă simt bine, cred că începe etapa următoare din viaţa mea. Deşi mulţi nu-mi dau nici o şansă, eu cred că mai am ceva de spus şi că mă mai aşteaptă trei sau patru ani buni de tenis. Mai am însă de muncit, de aceea lucrez acum cu un mental coach. Văd cu încredere ce urmează.

- Spui că ai avut un an prost, dar ai făcut o finală, cea de la Nisa.
- Da, a fost o finală. Sînt locul 80, dar m-am chinuit, numai eu ştiu cum. Am trecut prin momente dificile în care nu-mi plăcea ce jucam, nu-mi plăcea nimic. Văd totuşi că în cel mai prost an am rămas în Top 100. Trebuie să mă liniştesc şi să capăt încredere.

- Ai spus că trebuie să faci anumite schimbări tehnice, la ce te refereai?
- Sînt mici schimbări tehnice. Şi multe în mental, să nu mai fie pe primul loc rezultatele, ci să mă simt bine jucînd tenis. Serviciul vreau să-l fac mai bun, să mai lucrez un pic la rever, nu sînt modificări mari.

- E vreo dorinţă pe care nu ţi-ai împlinit-o în tenis?
- Cred că am obţinut foarte multe în condiţiile şi cu mentalitatea de aici, din România. Am reuşit foarte multe. Se vede şi prin faptul că deocamdată nimeni nu mai poate să facă măcar ce am făcut eu. Vreau să simt că mă bucur de tenis, de viaţă şi restul nu contează. Drumul pe care l-am avut e cel mai frumos cadou pe care mi-l puteam face.

Vrea să se mute
- Lucrezi cu vreun antrenor?
- Cu Gabi Trifu, dar este o relaţie part-time, el e prins cu treburi în America. M-a ajutat şi a simţit momentele în care aş fi avut nevoie mai mare de el. M-am gîndit şi să mă mut. Nu-mi place atmosfera din România, unde toată lumea interpretează. Federaţia şi oamenii nu cred că am un moment mai prost decît dacă mă văd cu o mînă în ghips.

- Unde ai vrea să te muţi?
- Mi-ar plăcea ca la sfîrşit şi la început de an să merg în America, iar în restul timpului în Spania. În România e greu cu antrenametele, nu am parteneri. Vreau să încerc, să lucrez în mediul de afară.

- Ce s-a schimbat la tine de cînd lucrezi cu mental coach-ul?
- Sînt multe lucruri. Modul de a privi viaţa, nu focus pe rezultate, ci bucuria de a trăi fiecare zi, focus pe viaţă şi nu pe material, lucruri pe care le văd adesea în România la tot pasul. Aici contează să-ţi etalezi maşina, femeia. Eu îl văd pe acest om ca pe un mentor, care m-a învăţat totul din nou. Lucruri care mă vor ajuta şi după tenis.

- Există un studiu care spune că 90 dintr-o sută de jucători care au fost în Top 100 nu vor să mai audă de tenis după ce se lasă.
- Este ceva normal. Sportivii sînt limitaţi în dezvoltarea lor socială. E un sport în care eşti mereu singur, nu te poţi dezvolta ca om, cînd termini cu tenisul te sperii. Mă bucur că am făcut mutarea asta.

- Regreţi că nu ai făcut-o mai devreme?
- Da. Trebuia să o fac la 23-24 de ani.

- E vreun oraş în care îţi place în mod special să joci?
- Îmi place la Paris, la Roland Garros, la Gstaad, la Kitzbuhel. Şi la Monte Carlo e un turneu frumos.

Opţiune, nu obligaţie
- Vei fi prezent la următoarea întîlnire de Cupa Davis?
- N-am eliminat Cupa Davis din programul meu. Unii nu au înţeles mesajul meu, din el fiecare a luat ce a vrut. Mi se pare incredibil că lumea consideră că eu am o obligaţie să vin de fiecare dată. Asta ţine iar de mentalitatea românească. Eu cred că ţine şi de opţiune, poţi să joci sau nu.

- E şi cazul lui Federer, care joacă doar în baraj şi atît.
- Da, aşa e, şi el, şi alţii. Nu joacă tot timpul.

- Ai fost alături de ei în tribune.
- Da, vreau să fiu lîngă ei. Băieţii m-au înţeles. Simt că foarte mulţi ani am făcut lucrurile pentru că trebuiau făcute, acum vreau să fac ce-mi place. Nu am şef. Sînt conştient că există şi alte posibilităţi.

78 e locul ocupat deocamdată de Victor Hănescu în clasamentul mondial, dar poziţia de vîrf a fost 26, în iulie 2009

3,2 milioane de dolari a cîştigat românul din tenis, dintre care 421.000 anul acesta