EXCLUSIV / VIDEO Fotbalistul din Liga 1 retras la 25 de ani pentru a se face terapeut spiritual: „Nu-mi mai plăcea fotbalul. Vomitam zilnic, ajunsesem să mă gândesc cum ar fi să nu mai trăiesc”

Robert Candrea nu a fost una dintre vedetele Ligii 1. Un jucător defensiv cu un fizic fragil, dar cu multă ambiție, tânărul a debutat în Liga 1 în 2016, în play-off, la un meci Viitorul - ASA Târgu Mureș 6-1, care acum este investigat de FRF pentru o suspiciune de pariuri ilegale. După 4 ani în fotbal, în care a trăit retrogradări, insolvențe și un faliment, Candrea s-a retras pe nesimțite, în 2020, în plină pandemie. 

În timp ce planeta trăia un coșmar, fotbalistul din Vatra Dornei simțea o eliberare uriașă: scăpase de fotbal, sportul pe care l-a iubit în copilărie, dar care nu-i mai aducea nicio satisfacție. În direct la GSP Live, actualul terapeut spiritual a vorbit despre viața de după fotbal și despre lecțiile de viață pe care le-a învățat în ultimii ani. 

Ce este terapia spirituală?

Theta Healing este considerată o metodă pseudoștiințifică, bazată pe meditație. Terapeuții care o folosesc susțin că Theta Healing le permite să exploreze modul în care energia emoțională poate afecta starea de sănătate și poate dezvolta intuiția naturală. Ideea de bază este că anumite convingeri din conștientul și din subconștientul unei persoane pot avea impact direct asupra stării emoționale care la rândul ei poate afecta direct starea de sănătate. 

+3 FOTO

28 de meciuriși un gol are Robert Candrea în Liga 1 pentru ASA Târgu Mureș. Fundașul a mai jucat la Olimpia Grudziadz (Polonia), CSM Târgu Mureș, Gloria Buzău și Dunărea Călărași

Citesc presa, mă uit pe internet, dar la meciuri mă mai uit doar când joacă Real Madrid. Nu-mi plăcea să mă uit la fotbal nici când jucam. Eram informat, dar nu mă uitam la meciurile din Liga 1
- Robert Candrea

- Robert, vorbești în podcasturi despre suferința și depresia simțite în fotbal. De ce suferă un fotbalist, despre care se crede că are o meserie frumoasă și bine plătită?
- Diferă de la persoană la persoană. Mie mi-a fost foarte greu să recunosc asta, dar nu-mi mai plăcea fotbalul deși e un sport foarte frumos. Când eram mic, fotbalul însemna bucurie, mă simțeam liber. Tata era foarte pasionat, mă ducea la meciuri, la antrenamentele echipei locale, nașul meu juca acolo. Îmi plăcea atmosfera. Când eram mic mă vedeam făcând fotbal. Ușor, ușor, am început să joc și eu, da la județ luam câte șapte, câte opt, mai băgau jucători pe fals. Cum era fotbalul pe atunci. În primul meci, cred că am pierdut cu 11-0.

- Dar chiar și așa bănuiesc că era o plăcere să joci…
- Da, dar copiii își pierd plăcerea pentru că erau foarte multe țipete, foarte multă presiune venită din partea antrenorilor. Eu am simțit-o. Nu au fost abuzuri, dar ăsta era stilul. Și antrenorii, la rândul lor, au fost învățați așa. Asta facem acum în terapia spirituală. Ceea ce vezi acasă trăiești apoi și tu. Atragi. Dacă ai avut un părinte abuziv, există șansa să fii și tu un părinte abuziv sau să fii un partener abuziv. Antrenorii au făcut cu noi ce credeau ei că e bine, dar puneau o presiune foarte mare pe noi. La copiii de până în 7 ani, creierul este într-o stare theta. Atunci se formează convingerile. Dacă acel copil merge la fotbal și tu pui presiune pe el, în subconștient el o să asocieze meciul cu presiunea și nu o să se poată bucura.

- Tu ai început mai târziu fotbal…
- Da, dar cumva a fost și cazul meu. Fiind și un tip mai sensibil, am început să simt presiunea asta. În timp, sentimentul s-a accentuat. Am simțit presiunea încă de când eram la Vatra Dornei. Jucam cu copii mai mari. Simțeam inclusiv în timpul meciului. Tot timpul ne spuneau antrenorii: “Aaaa, nu juca cu frică!”. Dar asta, cumva, îmi accentua starea. Eu cred că un copil trebuie să se bucure de fotbal, în primul rând. Eu vedeam la alți jucători bucuria, pasiunea, și mă întrebam: “Ok, ei de ce se bucură și eu nu mai simt chestia asta?!”. Era clar ceva la mine ce nu voiam să admit despre mine, dar în sinea mea credeam că doar fotbal pot să fac.

Am fost un tip sociabil, respectuos. Tot timpul m-am înțeles bine în vestiar cu jucătorii cu experiență. Cu Stăncioiu, cu Gabi Mureșan, cu Golanski, care m-a și dus apoi în Polonia. Marius Constantin a fost foarte ok, oferea foarte multe sfaturi despre poziționare. Mi se părea exagerat de bun
- Robert Candrea

„Nu voiam să mai joc fotbal nici în vacanță”

- Când ai ajuns să ți se ia de fotbal?
- Tot timpul a existat sentimentul, dar băgam gunoiul sub preș. Se tot adună, se adună și la un moment dat iese. De aia e bine să lași omul să se exprime. Tot timpul îi spui: “Nu plânge, nu fă aia!”. Nu-i dai voie să-și exprime sentimentele, iar el le va ține în interior și va refula la un moment dat.

- În afară de presiune, s-a mai întâmplat ceva care te-a îndepărtat de fotbal? Aș vrea un răspuns sincer. 
- Nu. Din fericire nu am prea avut întâmplări neplăcute în vestiar. Majoritatea colegilor au fost foarte ok, chiar dacă erau oameni mai needucați sau aveau alte convingeri.

-  Practic, tu aveai o frică…
- Da. Uite, o chestie care mi-a dat de gândit. În vacanțe nu mergeam să joc fotbal cu prietenii. Ca scuză, ziceam că nu voiam să mă accidentez. Dar eu nu voiam, nu-mi făcea plăcere să joc. Ușor, ușor, am simțit că nu-mi mai place fotbal, dar mi-a luat foarte mult până să-mi recunosc asta. Mulți prieteni se mirau: “De ce? E visul oricărui băiat”.

La 14 ani, am mers la U Cluj. Am avut șase luni perfecte, apoi mi-a apărut o problemă la stomac. M-au trimis acasă să fac investigații. Când m-am întors, se schimbase deja toată conducerea și mi-au zis că nu mai au nevoie de mine. “Ia-ți actele și du-te!”
- Robert Candrea

- Ai prins probleme financiare mari la ASA. Cum era să nu ai bani?
- Din fericire pentru mine, nu am o situație financiară rea acasă. Nici foarte bună, dar nu s-a întâmplat niciodată să nu am 10 lei în buzunar să-mi iau ceva. Sunt colegi care probabil nu aveau. Eu nu am simțit atât de rău problemele financiare. Nu aveam salariul mare, mă ajutau părinții. Nu mă focusam pe bani, încercam să devin un fotbalist mai bun și încercam să folosesc cumva presiunea asta. În cărți sau în filme vedem că eroul suferă pentru a ajunge la succes, dar am ajuns la concluzia că poți ajunge acolo și făcând ceva ce-ți place.

- Spui cumva să există o programare a minții pentru a suferi în drumul spre succes?
- Exact. Asta e o convingere în subconștientul multor oameni, am văzut asta și la cursuri. Și biserica îți transmite asta și o spun deși sunt credincios, merg la biserică, mă spovedesc, mă împărtășesc. Ție ți se întipărește suferința în subconștient, iar asta atrage anumite situații despre care te întrebi apoi de ce au apărut. Mintea ta, Dumnezeu, universul îți oferă situațiile de viață pe care le-ai creat în subconștient. În cazul de față, suferință. Tu simți că evoluezi, dar doar prin suferință.

Încercam să dau totul. Și la testele Gacon, eram tot timpul printre primii. O făceam din ambiție, chiar dacă picam jos. Îmi plăcea mereu să câștig, aveam spirit
- Robert Candrea

„Depresia a apărut când a intrat ASA în faliment”

- Ai spus într-o podcast că te simțeai intrus în fotbal. De ce?
- Asta a fost mai ales pe final. Simțeam că nu aparțin locului. Încercam să trag tare la antrenament deși nu eram cel mai talentat. Nu aveam nici forță, dar compensam prin “materiale”. Eram arțăgos. Voiculeț îmi zicea mereu: “Iar ai venit lângă mine?! Du-te pe partea cealaltă, că sigur mă lovești!”. La un moment dat, Adrian Falub mi-a zis: “Candrea, dacă îi mai lovești te trimit la echipa a doua!” (râde)

- Povestești cu plăcere, deși nu-ți mai plăcea fotbalul…
- Acum, da. Mi-am schimbat povestea, înainte eram în rolul de victimă. Îmi ziceam mereu: “Ai fost ghinionist, faliment, depresie”. Acum mă simt liniștit, împăcat cu mine, chiar dacă nu am o viață perfectă.

Am debutat la Liga 1 la un 1-6 cu Viitorul. Am avut un clinci cu Ianis Hagi. M-a lovit și a venit la mine foarte respectuos. “Ce faci, ești ok?!”. M-a impresionat plăcut comportamentul lui. Era băiatul lui Hagi, toți ochii erau pe el
- Robert Candrea

- Când a apărut depresia?
- Când a intrat ASA în faliment, în liga a doua. Jucasem bine, dădusem vreo patru goluri în 15 meciuri, eram și căpitan de echipă. Când echipa a dispărut, au apărut întrebările. “Ce o să faci?! Unde o să mergi?”. Nu am avut foarte multe oferte, au fost niște echipe de liga a doua, dar am mers în Polonia. Acolo a început să mi se accentueze starea.

- De ce?
- Nu știu exact. Stăteam la stadion, nu erau condiții wow, dar am zis că în șase luni mai pun un ban deoparte. Nu prea făcusem bani până atunci. Am zis să mă concentrez pe asta. Nu știu ce a declanșat depresia, cred că au fost mai multe lucruri adunate. Frustrări.

- Ce frustrări?
- Atrăgeam mereu situații nașpa, asta era perspectiva mea. Când îmi mergea mai bine, se schimba antrenorul. Jucasem cu Dan Petrescu în meciurile de pregătire, el și asistentul lui, Bordeianu, îmi spuneau Gattuso. Eram foarte entuziasmat, dar a plecat Petrescu și a venit domnul Miriuță. Nu am mai fost așa de implicat în meciuri. Când simțeam că fac cinci pași în sus, făceam apoi zece în jos. Și cumva nu prea depindea de mine. Eram în rolul de victimă, dar acum am înțeles că eu atrăgeam lucrurile astea.

Domnul Sabău m-a promovat la echipa mare, se ocupa foarte mult de tineri. Vorbea cu tine, îți făcea program separat. Când am fost pentru prima dată cu ei în cantonament în Antalya, nu aveam contract, eram un copil. Mi-a dat 50 de euro. “Uite, să ai și tu de cheltuială!”. Mi s-a părut un gest wow
- Robert Candrea

“Simțeam o presiune mare în abdomen când mă trezeam”

- E vreun antrenor cu care nu ai rezonat deloc?
- Au fost. Dar nu o să dau nume. Unul din ei a făcut ce a crezut că e mai bine pentru echipa lui. Eram în depresie acută, nu mai dădeam randament. Nu mai aveam nici zvâc, nici forță, nici putere. El mă adusese la echipa respectivă, dar după o vreme a vrut să ne rezilieze contractul. Neavând altă ofertă nu am vrut să plec. Și ne-a pus să ne antrenăm separat. Nu ne primea în vestiar, ne punea să alergăm prin pădure, prin parc. M-am simțit ca un intrus, dar acum îl înțeleg. Eu blocam un loc pentru un alt jucător pe care ar fi vrut să-l aducă.

- Ai avut vreodată psiholog la vreo echipă? 
- Nu, la niciuna.

- Crezi că dacă ai fi avut un psiholog la momentul respectiv ai mai fi ajuns în situația de a detesta fotbalul?
- Nu știu, nu cred că aș fi avut curajul să merg la psiholog. Nu cred că aș fi crezut în lucrul ăsta. Cumva, nu suntem învățați să facem asta, nu mi se părea o normalitate. Dacă spuneai că mergi la psiholog, se gândeau că ești nebun. Oricum, mi s-a accentuat starea foarte tare când am venit din Polonia la Snagov, atunci am vrut să mă las. Nu s-a întâmplat nimic la club, dar simțeam să mă duc acasă. N-a fost foarte ok din partea mea, mai era puțin până începea campionatul, aveam și un contract bun pentru Liga 2, dar acolo am simțit pentru prima dată că fiecare zi e un chin.

- Cum arătau zilele astea?
- O să povestesc, poate ajută pe cineva care simte că e singurul în situația asta. Și eu credeam asta, dar nu e așa. Nu puteam să dorm bine. Mă trezeam, iar primul lucru pe care-l simțeam era o presiune foarte mare în abdomen. Aveam probleme și cu fierea, din cauza stresului pe care mi-l induceam. Simțeam nevoia să vomit tot timpul, dimineața. Uneori și înainte de meciuri, mă duceam în baie fără să mă vadă nimeni. Ar fi fost ciudat să te vadă antrenorul sau altcineva. Vomitam mereu, îmi era greu să și mănânc înainte de antrenament. Corpul meu îmi transmitea: “Robert, nu mai e pentru tine!”. Dar starea asta devenise o obișnuință. Uneori, mă mai gândeam: “De ce simți chestiile astea? Viața ta nu e nașpa!”. Nu înțelegeam și ajunsesem să mă învinovățesc și pentru că simțeam lucrurile astea.

- Ai mers să faci investigații medicale?
- Da, am mers o dată, dar totul era în regulă. Totul era mental.

N’Doye era puternic, avea o forță nativă. Era excentric, cu muzica lui, cu dansul. Nu am văzut conflictul cu Zicu din Antalya, dar țin minte că Ousmane a venit după aia în camerele tuturor colegilor și le-a cerut scuze ​​
- Robert Candrea

- Când ai spus stop fotbalului?
- Am încercat multe terapii în perioada aia, am început să merg și la psiholog. Nu am rezonat foarte mult cu terapeutul, deși mergeam de două ori pe săptămână. Mă duceam fără să știe colegii, nu simțeam nevoia să le spun. După aia, lucrurile se pot interpreta. Începusem să am tot felul de accidentări, deși eram foarte dedicat și nu avusesem probleme de genul ăsta până atunci. Mergeam cu jumătate de oră înainte de antrenament, plecam printre ultimii, eram tot timpul foarte dedicat. Nu obișnuiam să ies în cluburi, nu am băut alcool să mă îmbăt până pe la 22 de ani. Aveam convingerea că dacă muncesc mult, Dumnezeu mă va răsplăti. În ziua în care am decis să mă las, eram la București. M-a sunat cineva din conducerea Dunării Călărași: “Uite, nu mai avem nevoie de tine!”. Știam că o să se întâmple, că oamenii nu sunt mulțumiți de mine pentru că nu dădeam randament. Am zis: “Gata, îmi ajunge. Nu mai pot!”.

“Pandemia a fost o eliberare pentru mine. S-a oprit fotbalul”

- S-a întâmplat în plină pandemie. A contribuit și asta la decizia de a renunța?
- Pentru oameni, pandemia a fost un chin, pentru mine a fost o binecuvântare. Mă simțeam foarte rău, dar când fotbalul s-a oprit în lunile alea, am putut să mă duc acasă. A fost ca o eliberare, eram bucuros că s-a oprit fotbalul. Mi-a dat de gândit treaba asta. Toată lumea voia fotbalul înapoi, eu voiam să nu revină.

- Ce-ai simțit când ai spus stop? 
- Era frica aia: “Robert, ce o să faci acum?! Ai făcut asta toată viața!”. Ok, pusesem niște bani deoparte. Dacă aveam salariu 2000 de euro, nu prea cheltuiam. Nu-mi luam mașină, nu-mi cumpăram adidași de 500 de euro, deși îmi plăceau. Strângând niște bani - nu mulți, că nu am avut salarii mari - aveam o liniște financiară. Mă ajutau și părinții, ei m-au susținut.

- Ei ce spuneau despre frământările tale?
- Nu le-am spus chiar tot, nu voiam să-i împovărez cu problemele mele. E dureros să o spun, dar ajunsesem la un moment dat să-mi pierd plăcerea de a trăi. Nu am avut neapărat gânduri să mă sinucid, îmi trecea cumva prin minte, dar știam că nu o să se întâmple. Poate că la un anumit nivel mi-ar fi plăcut să se întâmple, să dispar, dar știam că nu o să o fac. Era doar un gând: “Oare n-ar fi mai ușor dacă n-aș mai fi?! Să nu mai simt toată durerea asta, toată presiunea”.

- Nu erai totuși într-o fază de depresie acută…
- Da. E foarte ciudat cu depresia. Când o ai, habar nu ai de ce o ai. Aparent, viața mea era bună, chiar dacă nu era perfectă. Nu eram cel mai bun, dar nici cel mai slab. Nu muream de foame, nu eram nici cel mai bogat. Nu aveam nu știu ce iubită, dar nici nu duceam lipsă dacă aveam nevoie.

- Cum te-ai dus spre zona de terapie spirituală?
- Am făcut cursurile AJF pentru antrenori de copii și juniori. Era Ferfelea la Târgu Mureș, el avea o grupă și mai mergeam și eu cu el. Asta îmi plăcea, dar deja începusem căutarea asta spirituală. Am fost la niște ședințe, începusem să meditez. Chiar am văzut că a vorbit despre asta și Dejan Kulusevski, a zis că meditația l-a ajutat foarte mult să-și crească performanțele. Neavând presiunea să muncesc o perioadă, am zis că vreau să mă simt bine. Am simțit ca o eliberare, ca și cum mi s-a luat o piatra de pe suflet. Am început să încerc chestii…

Mi-am schimbat și dieta. Când jucam, mi-ar fi plăcut să am pe cineva care să-mi facă educație alimentară. Nu mâncam ovăz dimineața, deși e foarte bun. Nu știam de el ca fotbalist. Acum nu prea mai mănânc carne. Mă balonează. Nu e o restricție, îmi dau voie când simt. Mă simt oricum mult mai bine
-  Robert Candrea

- Mai simțeai nevoia să vomiți dimineața?
- Da. Dar a dispărut în timp. Când mă simțeam bine, mă trezeam dimineața și mă întrebam: “De ce mă simt așa de bine? Unde e stresul, unde e starea de vomă?”. Mă simțeam cumva vinovat că mă simt bine. Când te obișnuiește cu stresul, el devine o normalitate. Și când dispare, îl cauți, ți-l induci înapoi. Apoi, am început să fac învăț despre “theta healing”. Terapeuta mea a făcut niște cursuri de autovindecare, dar nu eram sigur că vreau să le fac. Atunci, am primit un semn de la univers. Mi-a dat ea mesaj: “Robert, hai și tu! Am nevoie de o energie masculină la cursuri”. Și m-am dus.

“Am rămas din copilărie cu rana abandonului”

- S-a schimbat viața ta imediat?
- Nu mai atrăgeam situații din fotbal, dar atrăgeam altfel de situații, în viața sentimentală. Cu fetele. Eu eram încă în rolul de victimă, încă îmi plângeam de milă. Îmi plăcea rolul. Apoi am descoperit multe lucrurile despre convingeri, despre chestii din copilărie.

- Ce anume? Ceva folositor pentru cei care citesc?
- Majoritatea părinților își lasă copiii la bunici. Sau pleacă la muncă în străinătate. Ai mei plecau la muncă în Germania câte 3-4 luni. Copil fiind, te poți simți abandonat de mama ta și tu automat trăiești în rana de abandon. Există și o carte, “Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine”. O recomand. Toți avem anumite răni. Acolo găsești cum te afectează, dacă ești sincer cu tine te regăsești în multe lucruri. Când mama s-a întors din Germania, n-am mai recunoscut-o. N-am mai vrut să merg cu ea. Din cauza asta, am rămas cu rana abandonului și obișnuiam să fiu abandonat de femei. Era ca în filme. Luam bilete la un eveniment, așteptam o oră, două, trei, ea nu mai venea și nici nu răspundea. După un timp, îmi povestea că i s-a întâmplat o situația aberantă. Nu mai contează dacă era minciună sau nu, au fost “n” situații cu persoane diferite.

Poți să-ți plângi de milă, poți să ai regrete sau poți să-ți schimbi povestea. Dacă nu se întâmpla partea cu fotbalul nu ajungeam la partea spirituală
- Robert Candrea

- Cum arată acum o dimineață din viața ta?
- Mă trezesc. Încep și îmi spun niște lucruri plăcute, pentru creier.  “Mulțumesc pentru această zi minunată și pentru toate veștile bune pe care le voi primi azi”. Îmi programez o zi bună. Apoi, iau o gură de ulei de cocos și îmi clătesc gura. Îți curăță bacteriile venite peste noapte din stomac. Chiar dacă te speli pe dinți, tu cureți foarte puține. Fac gargară 10 minute, apoi beau apă simplă. După asta, fac meditație 10-15 minute. La început, îmi spuneam lucruri. Și, uite, fac altă chestie pe care mi-ar fi plăcut să o știu din fotbal…Respirația! Noi, oamenii, nu știm să respirăm. O facem mecanic, superficial. Nu conștientizăm niciodată respirația, deși e foarte importantă. Respirația e viață! Dacă respiri corect, profund, se schimbă foarte multe lucruri, inclusiv în anxietate, depresie. Fac exerciții de respirație.

Ne concentrăm pe ce nu avem, pe lipsă, iar energia noastră se duce pe treaba asta. Că unul are Porsche și noi avem Logan. Dar poți schimba asta scriind în fiecare dimineață 10 motive pentru care ești recunoscător. Noi nu suntem recunoscători că avem două mâini, două picioare, că avem un loc de muncă, că avem ce mânca, ce bea, nu sunt recunoscător pentru soția mea, pentru iubita mea, pentru soarele de afară. Noi luăm totul de-a gata
- Robert Candrea

- Cu câți oameni lucrezi ca terapeut?
- Încă sunt la început. Am făcut cursurile, dar e un proces continuu de învățare. Am făcut webinare, am multe colege care mă susțin. Facem programe online, am avut 40 de persoane intrate odată la meditație. Sunt superok. La terapie, am tarif de 200 de lei. Chestia asta mă face să mă simt liber, faptul că lucrez când vreau.

 -Care e recomandarea ta pentru cei care trec prin ce ai trecut tu?
- Să aibă curaj. E bine să vezi lucrurile și din perspectivă spirituală, energetică, dar e bine să mergi și la un psiholog. Important e să cauți ajutor. Nu e ușor să iei decizii când ești în starea aia. Sunt de apreciat oamenii care au curajul să facă ceva, să încerce să schimbe lucrurile. La un moment dat, vor găsi terapia potrivită. Oamenii trebuie să-și dea voie să simtă. Tot timpul apare asta: “Suntem bărbați!”. Se pune o etichetă. Dacă ești bărbat nu ai voie să plângi. Ți se spune asta de mic, dar când ești mare ce o să faci?! O să stai închis în tine (își lovește pieptul cu pumnul), nu o să spui tot ce simți…Din ce știu eu, majoritatea cazurilor de sinucidere sunt la bărbați. Ei nu se prea deschid, nu spun: “M-a durut!”. Nuuu! Ești bărbat, n-ai voie să spui ce simți.

- Ai vreun regret legat de fotbal?
- Obișnuiesc să visez despre fotbal. E un semn că probabil nu sunt împăcat sută la sută cu tot ce s-a întâmplat. Am un vis că sunt căzut pe teren și nu pot să mă ridic în picioare. E un sentiment de neputință, nu-mi dau încă seama în totalitate de ce. Dar îmi place să cred că sunt acum împăcat cu cariera mea. Mi se pare că Robert fotbalistul e Robert din altă viață. Un băiat care m-a ajutat foarte mult ca eu să ajung astăzi să am experiențele pe care le am.

Din perspectiva mea, să fii bărbat înseamnă uneori să te deschizi, să ai curajul să spui că ești rănit, că suferi. Când accepți ceea ce simți, deja e plus spre vindecare. E mai ok să vezi de ce te simți trist, să vezi cum se simte să fii trist. Dacă spui că ești ok când te simți trist e ca și cum ai ascunde gunoiul sub preș
- Robert Candrea

VEZI AICI EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU ROBERT CANDREA

Citește și:

FCSB

Face totul ca să-l împiedice să plece » Gigi Becali i-a oferit deja prelungirea contractului scandent în vară

SEPSI OSK - FCSB

Omul de bază de la FCSB, scos cu targa de pe teren » Primul diagnostic