Articol de GSP - Publicat marti, 10 aprilie 2018 14:32
Educația, de fapt lipsa ei, pare a fi marea problemă a acestei țări. Și ne împiedicăm de exemple la tot pasul: pe stradă, pe net, la TV, uneori chiar și în comunități restrânse (vecini, colegi, cunoștințe). Practic, oriunde, deci cum ar putea lipsi tocmai fotbalul de pe listă?
Budescu și Băluță tocmai și-au luat antrenorii la șuturi, cu declarații ofticate și amenințări deghizate. Budescu e deseori genial, așa a decis 30% din meciurile Stelei, dar alteori stilul lui sictirit frânează jocul. O schimbare tactică înseamnă că este „folosit și nerespectat”? Poate se simțea mai respectat la Astra, cu bani mai puțini și 100 de oameni în tribune? Sau în China, unde liga a doua a fost prea competitivă pentru el? Dar Gnohere, la fel de decisiv ca Budescu, s-o simți bine când în echipă i se face loc lui Alibec? Băluță a dat ultima pasă de gol în septembrie trecut și ultimul gol în decembrie. Și el e nedreptățit când stă un pic pe bancă.
Ce-o fi cu oamenii ăștia? De unde atâta lipsă de măsură la acești mini-Dumnezei cu jambiere?
Se spune că educația e ce rămâne după ce uiți tot ce ai învățat la școală. Asumând faptul că sportivii sacrifică voluntar o parte a propriei școlarizări pentru a-și șlefui calitățile atletice în antrenamente, meciuri și cantonamente epuizante, cu atât mai șubred este puzzle-ul educației lor, încropit din ce învață în familie, ce copiază de la prieteni și ce împrumută de la idoli.
Cu băgăjelul ăsta se prezintă cei mai mulți dintre ei la întâlnirea cu celebritatea. Și, cum deseori geanta celor 7 ani de acasă e cam goală, se ajunge la derapaje recente gen Budescu și Băluță, că Alibec nu e recent, ci etern.
La ei și alții ca ei pare că educația precară topește bunul simț, spulberă simțul realității și anulează orice urmă de decență. Au impresia că totul li se cuvine, că toți cei din jurul lor le sunt datori, că fără ei totul s-ar prăbuși într-o clipită, că pe fotbal s-ar pune un lacăt imens și toți suporterii s-ar târî distruși spre case, să plângă în pernă de dorul lor. Așa cum cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, așa și echipele de fotbal - brandurile în general – se tot regenerează și merg mai departe de fiecare dată după ce o vedetă își ia ifosele și pleacă spre himera unor zări mai recunoscătoare.
Cocoloșiți, umflați, lingușiți, băieții ajunși vedete de-o vară pierd iute reperele decenței, dacă le-au avut vreodată. Și scot la lumină uriașa lor problemă de înțelegere a vieții. Ai un job (care în cazul de față e chiar pasiunea lor, fotbalul) -> îți faci bine treaba -> ești răsplătit. Nu îți faci treaba uneori, mai ești și taxat. Atât de simplu! Toți vor statui, aplauze, plecăciuni, pupat de tălpi. De ce satisfacția datoriei împlinite sau bunul simț de a-i respecta pe cei din jurul tău nu sunt niciodată valori suficiente pentru ei?
Meciurile trec, declarațiile se uită, echipele își schimbă loturile, suporterii își schimbă idolii. Dar problema rămâne a lor. A lui Budescu, a lui Băluță, a lui Alibec. Pentru că, la fel cum educația e ce rămâne după ce uiți tot ce ai învățat la școală, așa și caracterul e ceea ce rămâne după ce se sting aplauzele tribunelor.
Au dreptate Budescu și Băluță să își certe public antrenorii pentru că i-au folosit mai puțin într-un meci?
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
