Cum să faci praf 2 milioane de euro » Falimentul lui Ionuţ Luţu, povestit chiar de el în Gazeta de azi!

Într-un interviu spectaculos găzduit de ediţia tipărită a Gazetei de azi, el rememorează cum şi-a prăpădit toată averea după nopţi în care cheltuia cîte 20.000 de euro cu femei şi prieteni. "Acum lucrez pentru nea Gigi, sînt şofer şi om bun la toate. Nu e nici o ruşine să munceşti", spune Luţu, ajuns la 37 de ani.

Cel poreclit cîndva "Hagiluţu" istoriseşte episoade fabuloase din cariera sa, îşi aminteşte cum l-au părăsit toţi prietenii care au trăit ani buni pe spinarea lui şi povesteşte deschis prin ce experienţe trece acum, cînd e şoferul lui Gigi Becali. Cîţi bani cîştigă, ce planuri are pentru copiii lui, ce afaceri ratate a încercat.

TOTUL DOAR ÎN ZIARUL DE AZI, NU ŞI PE NET!

Citeşte mai jos o opinie a lui Cătălin Ţepelin
despre Ionuţ Luţu: "Omul care rîde"

"Frate, nu închide, te rog eu! Mai stai un pic, să mai vorbim, chiar dacă iar o să-mi vină factura la telefon cîteva mii de dolari. Mor de plictiseală aici, nu ştiu cît mai rezist! Spune-mi ce mai e prin ţară".

Era prin '99. Eu, reporter. Luţu, fotbalist la Samsung Blue Wings în Coreea de Sud. Mă întrebam cum o fi să mori de plictiseală cînd cîştigi vreo 500.000 de dolari pe an, dar Luţu, cu care mă împrietenisem dinainte de a pleca de la Steaua spre Asia, era omul pentru care prietenii, viaţa frumoasă şi amuzamentul contau mai mult decît conturile din bancă. Tocmai "înfiase" nişte lăutari români pe care îi găsise într-un parc de distracţii din oraş. Evident, oamenii îi tocau banii, dar pe el nu-l interesa. Voia doar să se simtă bine.

Aşa a fost şi la Craiova, şi la Steaua, şi la Galata, şi în Coreea, şi în Cipru, şi în Kazahstan. Peste tot, Luţu a fost într-o permanentă căutare a zîmbetului. E un om simplu şi bun, nu-mi amintesc să fi spus vreodată ceva rău despre cineva, să fi făcut vreo declaraţie agresivă, să fi lăsat în urma sa vreo dîră de venin.

Putea fi un fotbalist mare, a avut talent cu carul, dar el a ales o tinereţe frumoasă şi relaxată. S-a distrat, a zîmbit, şi-a trăit viaţa. Repetabilă povară pentru cei ca el, s-a înconjurat de termite care l-au lăsat repede fără rezerve valutare. Dar Luţu nu regretă nimic. Surîde în continuare, scotocind prin portbagajul său plin cu amintiri frumoase.

Luţu nu este Gwynplaine, "Omul care rîde" al lui Victor Hugo, puştiul căruia i s-a lipit pe faţă, prin mutilare, un zîmbet permanent pentru a distra lumea la circ. Luţu este omul care rîde voluntar, din tot sufletul său bun şi simplu, în speranţa că lumea îi va întoarce un zîmbet sincer. Pînă acum i s-au întors doar rînjete hidoase. "Şi ce dacă? Viaţa e frumoasă".

AZI, DOAR ÎN EDIŢIA TIPĂRITĂ A GAZETEI, UN INTERVIU SPECTACULOS CU IONUŢ LUŢU