Doliu în fotbalul românesc » Dumitru Antonescu, legenda Farului Constanța, a murit

Dumitru Antonescu, care a jucat 400 de meciuri în prima ligă în tricoul alb-albastru al Farului, s-a înălțat spre ceruri, răpus de o boală necruțătoare. Internat în urmă cu trei luni într-un spital din București, fostul fundaș a suferit trei operații, dar a pierdut lupta cu moartea și s-a stins în noaptea de duminică spre luni. Vestea dispariției a fost primită cu lacrimi în ochi de foștii săi colegi, care au rememorat momentele fericite trăite alături de cel care rămâne simbolul fotbalului constănțean.

„A fost un om de o modestie extrordinară, care și-a dăruit tinerețea și viața pentru Farul. Tot timpul spunea hai să câștigăm pentru Farul și pentru Constanța, nu s-a gândit niciodată doar la el. Cel mai mare și cel mai fidel fotbalist pe care l-a avut vreodată Constanța! Nu a trădat niciodată pe Farul și trebuie să-i purtăm un respect și o stimă deosebite! Merită să fie iubit și omagiat pentru tot ceea ce a făcut!”, a mărturisit unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Ion Constantinescu.

„S-a dus simbolul Constanței, cel mai mare fotbalist pe care l-a avut Farul. Nu am mai văzut un om cu un asemenea caracter și un fotbalist ca Mitică, prietenul meu de o viață. Era căpitanul nostru, ne mobiliza pe toți în momentele grele. Când am venit la Constanța m-a luat sub aripa lui, era ca fratele meu. Știam că dacă trece vreun adversar de mine, venea Antonescu la dublaj. Acum, nu mai dublează pe nimeni. Așa o să plecăm cu toții, fără să supărăm pe nimeni”, a adăugat Mihai Turcu.

„A dispărut unul dintre fotbaliștii emblematici ai Dobrogei, un adevărat model de fotbalist. A trăit o viață întreagă lângă fotbal, a iubit fotbalul și, din păcat, i-a venit ceasul mai devreme decât ne așteptam cu toții”, a completat Paul Peniu.

Aventura lui Antonescu la seniorii clubului constănțean a început într-o zi de februarie, în 1967, când debuta într-un duel cu Petrolul Ploiești, câștigat cu 1-0. Și a durat timp de 17 ani, timp în care a pus umărul la cea mai mare performanță din istoria grupării, locul 4 în prima ligă, ocupat în edițiile 1966/1967 şi 1973/1974.

Iubit și respectat de colegi, a primit banderola de căpitan, iar evoluțiile sale l-au dus la echipa națională. A adunat 14 selecții, a jucat împotriva unor nume celebre ale fotbalului mondial, Michel Platini, Mario Kempes și Johan Cruyff și a luat parte din teren la cea mai categorică victorie din istoria tricolorilor, 9-0 cu Finlanda.

S-a clasat de trei ori între primii zece fotbaliști români, în 1973 ocupând locul 4 în ancheta de final de an, după Dinu, Dumitru și Dobrin. S-a retras după un meci cu Dinamo, în toamna lui 1982, și câteva luni mai târziu a trecut pe banca tehnică.

Două sezoane a fost antrenor, apoi a plecat discret spre centrul de copii de la Farul, unde a crescut generații de fotbaliști timp de aproape trei decenii. Ultimul an l-a prins departe de clubul său iubit. Forțat de situație, a acceptat postul de director tehnic de la ACS Performer, dar sufletul i-a rămas colorat în alb și albastru.