RADU PARASCHIVESCU / "Da dimenticare"

Cunoaşteţi expresia de la meciurile comentate de italieni. După ce două echipe fac o partidă execrabilă sau după ce un atacant şutează la zece metri de poartă, comentatorul amendează sec: „Da dimenticare”. De dat uitării. Putem lipi aceeaşi etichetă pe fruntea jocului de la Vaslui, pe care Poli l-a început descleiată şi l-a sfîrşit în lehamite. O putem face noi, dar nu şi Dusan Uhrin, silit – ba chiar somat de patron – să intervină. Fiindcă duminică la Timişoara va sosi o echipă în poarta căreia se marchează greu, dar care nu trebuie graţiată. Locul din clasament, înfiorat de răsuflarea Unirii şi a lui Dinamo, impune rebranşarea urgentă la tensiunea campionatului. Poli are o nevoie pîrjolitoare de oxigenul unei noi victorii. Ca să rămînă aproape de obiectiv, dar şi ca să-şi ceară astfel iertare suporterilor pentru pantomima răzgîiată de miercuri. Sigur, tribuna poate trece cu vederea sincopa de miercuri, în virtutea lui „o dată n-o fi foc”. Însă un nou pas greşit duminică ar realimenta spirala zvonurilor neplăcute şi a frustrărilor.

La Vaslui aproape toţi jucătorii lui Poli au părut în plin proces de redactare a unei compuneri de pe vremea şcolii: „Cum mi-am petrecut vacanţa”. Există deja glasuri care pun meciul slab pe seama oboselii pricinuite de numărarea banilor pentru rezultatele precedente. Nu mă raliez acestei veştejiri generale. Miercuri Poli a jucat stins şi pe alocuri caraghios din cîteva motive precise, printre care: relaţia şubredă dintre Luchin şi Brezinsky, prestaţia străvezie (nu pentru prima oară) a lui Ganea, condiţia medicală a lui Bucur, ziua proastă a lui Aliuţă şi greşelile lui Popa. Sigur, se putea da penalti la Abiodun, dar asta n-ar fi schimbat mare lucru. SC Vaslui a livrat un fotbal frumos şi viu, fără timorări, violenţe sau şmecherii de doi bani. A fost clar mai bună decît Poli şi a scris – cu aportul alor noştri, e adevărat – scenariul unui meci jucat cavalereşte, cu bătăi pe umăr şi îmbrăţişări în loc de scuipaturi. În mizeria actuală din fotbalul nostru, cred că această consolare, oricît de palidă, merită luată în seamă.