Articol de Răzvan Prepeliţă - Publicat vineri, 12 octombrie 2012 00:00 / Actualizat vineri, 12 octombrie 2012 15:41
Paginile goale aşteaptă. Mai e loc pentru o întreagă generaţie acolo.
Din cînd în cînd îl răsfoieşte. E acolo o viaţă. Nu e primit cadou, e muncit: pînde, coate, ţinta, succes. Pe atunci facebook era din vorbă în vorbă, puştii încă colecţionau surprize, iar România era, în primul rînd, numele naţionalei de fotbal. Aşa că reuşita lui a născut legende prin cămin, minciuni cu care să treacă anumite examene: ”Îl cunosc personal, domn’ profesor!”, poveşti de agăţat, evident umflate, cîteva beri gratuite pe litoralul turcesc, admiraţia celor din jur, dar în primul rînd, emoţie. Mereu emoţie devenită odată cu trecerea timpului nostalgie.
Un autograf al lui Hagi, din vremurile de demult, pe un carnet de student stă in portofelul unui tată. Cei doi copii ai săi se hîrjonesc pe bancheta din spate, fetiţa cedează prima şi plînge. La radio, ştirile din sport curg ca un discurs de rutină spus de stewardeze, înainte de decolare. Timpul se opreşte nesimţit, foşnetul pungii de chipsuri, hulitele chipsuri, se aude undeva departe, între cei doi fraţi. "Naţionala va disputa în Turcia cel de al treilea meci...". "Tatiiiii, Elena nu îmi dă şi mie....”.Plînsete de copii, dar e prea tîrziu. Ochii săi reflectă deja în retrovizoare, amintirile. Şi-a alocat secundele. Cămaşa de pe el s-a transformat brusc în tricoul de suporter.
Stergătoarele pornesc şi maşina intră în ritm. Ceva îl cheamă. Cum îi cheamă şi pe ceilalţi 3.000 plecaţi să încurajeze naţionala la Istanbul. Maşina şerpuieşte apoi prin piaţa Universităţii, o intersecţie mai mare, dar banală. Şi asta ca şi pe milioane de suporteri ai tricolorilor îl frămîntă deja, de prea mulţi ani. Cît să mai stea, blocat, în trafic, fără să se bucure? Se întinde după portofel. Tricoul nu îl strînge. E numai bun. Vedem la gol.
