Comentariu de Răzvan Prepeliţă » Proruşii, copilul şi naţionala

Cam pe acolo sînt azi toleranţele intereselor şi nu o putem scălda la nesfîrşit, că nu sîntem camere de televiziune ce nu au voie sa difuzeze incidente. Avem o conştiinţă şi, deocamdată, cum ne cum, cîţiva pe aici de faţă, încercăm să ne ghidăm după ea.

Despre proruşi cam atît. Despre Mircea Lucescu însă mai multe. Probabil păzit 24 din 24, trăind cu speranţa că nici un avion doborît nu va cădea în mijlocul antrenamentului, ţinînd cu tăria unui gentleman de prietenia cu Ahmetov ce i-a umplut conturile şi i-a apreciat munca atîţia ani, Lucescu reuşeşte încă să facă din fotbal o speranţă. Din nou pe şleau: să fim serioşi, ce mare antrenor s-ar duce acum, printre cadavre, să antreneze la Doneţk? Cam ăsta e cadrul. De aici ar trebui să plece Il Luce. Să vină unde?

România are o naţională asemenea, că tot vorbim de avioane, celui pilotat de regretatul Iovan. S-ar putea să nu ajungă măiestria şi experienţa pilotului şi cine se va încumeta să o antreneze va sfîrşi în eşec. E foarte posibil.

Privindu-l pe Lucescu, mai demult, într-un reportaj, cu biroul său de lucru, cu mormane de casete VHS care umpleau vitrinele şi pe care se odihneau sute de meciuri de fotbal, nu pot să nu mă gîndesc că a o lua de zero e greu. E chiar foarte greu.

Dar ce înseamnă zero pentru talia lui Lucescu? Naţional Arena plină, numele lui scandat, revanşa înlăturării sale ori împăcarea de sine că nereuşita băiatului său la naţională nu are legătură cu vreo demonstraţie.

Poate singura conexiune e că României nu îi mai acordă nimeni nici o şansă la nivel de naţională. Nici măcar unul dintre cei mai iubiţi antrenori români, al tuturor timpurilor. Asta ar însemna zero, cu adevărat.