Analiză de impact în The Guardian: „Cazul Manchester City este o parabolă a puterii moderne. O idee atât de proastă ca Premier League să le permită unor state să investească în cluburi de fotbal”

Influentul cotidian dezvăluie dedesubturile cazului Manchester City, „parabolă a puterii moderne care ne arată cum superbogații lumii se așteaptă acum să acționeze cu impunitate”, și cum s-a ajuns ca o comisie independentă s-o găsească pe fosta multiplă campioană vinovată de toate acuzațiile legate de încălcări grave ale regulilor financiare ale Premier League, 115 pe parcursul a 9 sezoane, precum și de majoritatea acuzațiilor privind lipsa de cooperare în cadrul anchetei ligii engleze.

Povestea începe cu „setul de e-mailuri și documente scurse în presă, ce avea să ducă la criza în care e implicată acum Manchester City, și publicat în Der Spiegel în 2018. Adesea, tonul comunicărilor clubului a fost la fel de șocant precum conținutul acestora.

„Cazul vizează mai mult decât un club, campionat ori sport”

Despre președintele clubului City, Khaldoon al-Mubarak (un consilier de încredere al familiei regale din Emiratele Arabe Unite) se spunea că ar prefera «să cheltuiască 30 de milioane pe cei mai buni 50 de avocați din lume pentru a da în judecată [UEFA] în următorii 10 ani», decât să accepte o amendă.

În același set de documente, avocatul clubului City, Simon Cliff, susține că „UEFA nu reacționează la nimic altceva în afară de agresiune” și amenință forul conducător al fotbalului european, ce investiga la acea vreme clubul City pentru presupuse nereguli financiare, cu „distrugerea regulilor și a organizației sale”.

Același Jonathan Liew remarcă și faptul că „toate acestea par o modalitate destul de extremă de a te asigura că propriul club de fotbal are dreptul de a-l transfera pe Jack Rodwell de la Everton. Și, într-adevăr, aceasta este una dintre acele povești în care aspectele extrem de serioase și cele profund banale, universalul și particularul, nu sunt întotdeauna ușor de separat.

O comisie independentă a găsit-o vinovată pe Manchester City de peste 100 de capete de acuzare. Conform raportului Premie League, City și-a redus costurile cu 921 de milioane de lire sterline/ FOTO: Imago Images

Privită de la distanță, vestea că unul dintre cele mai de succes cluburi din fotbalul englez a fost găsit vinovat de peste 100 de acuzații privind nereguli financiare – inclusiv plăți fictive în valoare totală de aproximativ 900 de milioane de lire sterline – poate părea lipsită de importanță, un hățiș de detalii tehnice și obscure pe care până și fanii devotați se străduiesc uneori să le descifreze.

Însă, desigur, cazul City vizează mult mai mult decât un singur club, campionat ori chiar un singur sport. În esență, e o parabolă a puterii. La urma urmei, nu vorbim numai despre un club de fotbal, ci despre un bun cultural îndrăgit, aflat în proprietatea majoritară a șeicului miliardar Mansour bin Zayed al-Nahyan, viceprim-ministru al Emiratelor Arabe Unite și frate al președintelui.

„A fost o idee atât de proastă ca Premier League să le permită unor state să investească în cluburi de fotbal”

De când Premier League a anunțat acuzațiile contra clubului City în 2023, cazul a fost discutat nu doar la nivelul consiliilor de administrație, ci și la nivel diplomatic. Chiar luna trecută, Bloomberg a relatat că oficiali din Emiratele Arabe Unite au avertizat că un verdict nefavorabil pentru City ar putea pune în pericol investiții de miliarde de lire sterline în Marea Britanie. Comerțul bilateral dintre cele două țări a depășit pragul de 25 de miliarde de lire sterline în 2025.

Poate că punctul logic de plecare aici e să observăm cât de absurd e faptul că relațiile externe ale acestei țări sunt, în esență, negociate într-un tribunal sportiv, că tranziția Marii Britanii la energie verde depinde, într-o anumită măsură, de decizia unei comisii privind corectitudinea contractului de antrenor al lui Roberto Mancini”.

Editorialul din The Guardian merge mai departe cu conexiunile secrete: „Acesta a fost unul dintre motivele pentru care a fost o idee atât de proastă ca Premier League să permită unor state să investească în cluburi de fotbal.

Era inevitabil ca problemele legate de meritul sportiv și integritate să se împletească cu chestiuni de diplomație și «hard power» (putere coercitivă), iar conflictele din fotbal să ajungă să semene tot mai mult cu cele reale.

Am putut observa acest lucru în declarația belicoasă emisă aseară de City ca replică, în care se punea la îndoială, voalat, capacitatea Premier League de «a acționa ca un organism de reglementare independent, imparțial și echitabil, liber de influențe partizane».

„Reglementările financiare au fost concepute pentru a proteja averile elitelor, înăbușind ascensiunea noilor veniți”

În 2024, într-un caz separat contra Premier League, City a încercat să discrediteze modelul fundamental de guvernanță al ligii, susținând că majoritatea de două treimi necesară pentru adoptarea propunerilor reprezenta «tirania majorității», ceea ce oferă o imagine clară a modului în care la Abu Dhabi se percepe democrația de bază.

În acest punct, probabil ar trebui să ne amintim că e vorba despre un club de fotbal deținut majoritar de o țară care, potrivit rapoartelor ONU, încalcă embargourile privind armamentul în Sudan și în Libia și care, conform Human Rights Watch, este responsabilă pentru acte generalizate de represiune politică și încălcări ale drepturilor omului.

Analizând anii de retorică belicoasă, amenințări voalate, contestări juridice și informări de presă malițioase făcute «off-the-record», abordarea celor de la City pare să constea, parțial, în discreditarea ideii însăși că cineva ar fi capabil să îi reglementeze.

Proprietarul Sheikh Mansour (stânga) și președintele Khaldoon Al Mubarak, în lojă la Istanbul, înaintea finalei care i-lui Manchester City prima Ligă a Campionilor / Foto: Imago

Într-o anumită privință, acest lucru izvorăște din convingerea că reglementările financiare din fotbal (practic inexistente în deceniul de după înființarea Premier League în 1992), au fost concepute pentru a proteja averile elitelor, înăbușind, în același timp, ascensiunea noilor veniți cu resurse financiare uriașe, precum City sau Chelsea din epoca lui Roman Abramovich”.

Jonathan Liew urmărește acest raționament până la capăt și „ajungem, în esență, să pledăm pentru o lume lipsită de mecanisme legitime de control al puterii – o lume în care poți face ce vrei, cum vrei, cât timp vrei și în orice scop dorești. Unde singurele reguli care contează cu adevărat sunt puterea și capacitatea de a exercita influență. Unde preferi să-ți distrugi adversarii decât să accepți cea mai mică îngrădire a propriei voințe.

„Cazul Man City oferă o viziune alternativă față de o lume tot mai mult definită de raporturi de forță brută și bogăție”

Și, desigur, n-are prea mult sens să-i vizăm în mod special pe City sau pe cei din Abu Dhabi în acest context. De la City și Newcastle United, club aflat sub control saudit, până la fondurile opace de investiții de tip private equity, care dețin în prezent majoritatea cluburilor rivale, elita fotbalului englez este, în esență, deținut de bărbați plictisiți, ce dispun de mai mulți bani decât ar putea vreodată cheltui și mai multă putere decât ar fi vreodată indicat să i se încredințeze unei singure ființe umane.

În locul numelor Abu Dhabi și Arabia Saudită, ați putea la fel de bine să citiți Jeff Bezos, parte a unui consorțiu ce deține acum aproape 40% din Liverpool FC. Sau Meta, ori Elon Musk, Benjamin Netanyahu sau Donald Trump. O întreagă categorie de bărbați care nu recunosc nicio autoritate în afara propriei voințe, pentru care politica, afacerile, sportul și cultura sunt, în esență, una și aceeași substanță – un joc ce trebuie supus prin orice mijloace necesare.

Aceasta este semnificația mai largă a verdictului în cazul City, dincolo de dezbaterea nesfârșită privind oportunitatea retrogradării forțate a clubului ori a retragerii titlurilor și trofeelor ​​câștigate.

Într-o lume în care ONU este lipsită de putere, iar alianțele transnaționale sunt mai slabe ca niciodată, acest caz oferă o viziune alternativă față de o lume tot mai mult definită de raporturi de forță brută și bogăție. Reafirmă ideea, tot mai des considerată depășită, că există un set comun de valori și reguli pe care toată lumea trebuie să le respecte”.

The Guardian își încheie analiza: „Cazul nu s-a încheiat încă. City continuă să nege orice abatere. Vor urma numeroase apeluri, procesul putând ajunge, peste ani, chiar în fața unei instanțe superioare.

Vor exista demersuri diplomatice, negocieri la nivel înalt și manevre de realpolitik. La urma urmei, geopolitica, la fel ca fotbalul, e un domeniu guvernat, în primul rând, de rezultate. Însă e în interesul tuturor – nu doar al rivalilor clubului City sau al fotbalului în sine, ci al oricui susține supremația legii – ca aceștia să nu reușească”.