Articol de Cătălin Oprişan - Publicat vineri, 20 mai 2011 00:00 / Actualizat vineri, 20 mai 2011 13:15
"Cînd naiba au trecut aşa de repede anii?", se întreabă. Da, chiar aşa, cînd au trecut? Îşi aduce aminte de aproape tot.
La 15 ani, era la FC Barcelona, la juniori. Avea o cîrtiţă în vestiarul mare. I-a spus că Johan Cruyff, marele Johan Cruyff, se interesează de el şi că antrenorii au primit ordin să-l urce la Barca B. Nu a crezut-o pînă cînd n-a bifat 37 de partide la echipa mică. L-au tras în lotul cel mare...
La 19 ani, a debutat...O, dulci amintiri...Duminică, 3 septembrie 1995. Meci în deplasare, la Valladolid, cu Real. Ce trupă! Cu Nadal, Sergi, Gică Popescu, Bakero, Guardiola, Kodro. Echipa nu prea juca nimic. Olandezul l-a chemat, i-a spus, în trei cuvinte, ce aşteaptă de la el şi l-a aruncat în foc. Da, da, da...Minutul 55. Lumea l-a ovaţionat, ca şi cum ar fi fost pe "Nou Camp"...A executat o lovitură liberă şi românul a marcat, la primul său joc oficial. În 90, "Micul Buddha" a punctat şi el. Nu se putea mai mult la întîiul joc...
Cum să uite finala de Campionat European Under-21, chiar din Spania? 1-1 la încheiere, contra Italiei, înfrîngere la penaltyuri. Coleg cu Mendieta, Santi, Raul, Morientes ori Karanka, adversar cu Buffon, Nesta, Panucci ori Totti. Toţi, băieţi unul şi unul...
Cu Robson a explodat. Mister i-a dat libertate de mişcare, nu l-a îngrădit! Ce pase a început să-i dea lui Ronaldo! Cupa Cupelor, la Paris, cu Popescu sărutînd trofeul. Atunci, Leziunea, cea care avea să-i devină tovarăşă de viaţă, s-a lipit de el. La început, n-a acceptat-o, dar, treptat, şi-a dat seama că nu are ce face...
Gonit de van Gaal
A venit van Gaal. L-a gonit. Îi poartă ranchiună! Sau, nu, nu-i poartă! "Fotbalul e făcut pentru a te bucura de el", avea să zică. Păi dacă e aşa, de ce să se supere? A ajuns la Lazio. Transfer mare pentru 1998, 14.000.000 de dolari. Faţă în faţă cu Eriksson, la discuţii, omul care l-a vrut acolo. Şi-aduce aminte fiecare vorbuliţă. Dar ce să facă dacă Leziunea aterizase, cu el, la Roma? N-a disperat, dar a scăpat, pentru cîţiva ani, ghidonul din mînă. Devenise eterna speranţă, deşi suflase în a 26-a lumînare...
Cînd să fi fost telefonul primit de la Espanyol? A, da, aşa e, într-o seară, prin 2002! Antrenor era Javier Clemente. Nu-l halise la naţională. Zicea că e leneş. La "papagali" , însă, l-a primit cu braţele deschise. Dacă-şi aduce aminte tete-a-tete-ul cu el? Cum naiba să nu? "Ivan, amigo mio, trebuie să scăpăm de retrogradare, înţelegi? Aici nu e Barcelona. Noi luptăm la re-tro-gra-da-re!" A înţeles, a salvat trupa şi s-a pus să bea, din nou, un şpriţ de vară cu Leziunea. Cum una nu-i era de ajuns, s-a certat şi cu tîmpitul de impresar. Scuze că vorbea aşa, dar dementul ăla cerea comisioane uriaşe şi nimeni nu-l dorea pe Ivan în echipă. Espanyol a sărit, atunci, cu prelungirea. I-a jurat amor etern. S-a-ntovărăşit cu Raul Tamudo şi, ambii, au făcut legea într-un meci cu Real Murcia. Ultima etapă din sezonul 03-04. Retrogradarea le trăsese un glonţ ce le şuierase pe lîngă ureche.
Canar printre "papagali"
A început să "cînte" în 2004 / 2005. Aragones şi-a adus aminte de el, l-a luat la naţională. Era un debut tîrziu, dar era un debut! A dus echipa de club pe locul cinci! Da, îşi aduce aminte cum şi-a întrebat prietenii. "Mă, joc la Espanyol ori la Barca?" Nu-i venea să creadă că "papagalii" dorm pe o poziţie nefirească...A ajuns în finala Cupei Spaniei. Doamneee, ce a făcut cu Real Zaragoza! Gol în minutul 2, al lui Tamudo, după ce el o trimisese în bară. Cîtă iarbă i-a băgat în şort săracului Cesar...4-1 final, pe "Bernabeu". Apoi, daaaa, iar marea finală, Cupa UEFA, contra Sevillei. A ieşit de pe gazon la 2-2, în 87. Nu mai putea. N-o văzuse pe Leziune prin tribune, dar simţea că e acolo. Don Valverde, Ernesto Valverde, antrenorul, l-ar fi vrut pentru eventualele penaltyuri, dar dacă nu-l mai ţineau balamalele, de ce să se prostească? Logic, s-a ajuns la punctul cu var. Puerta, Dumnezeu să-l ierte, a marcat decisivul şi...Asta a fost!
În iunie 2009, cu cinci zile înainte de terminarea contractului, l-au rugat să se pună la costum, pentru discuţii. S-a ras pe cap, cum făcea de două ori pe săptămînă, şi s-a dus, convins că o să-i mulţumească pentru întreaga activitate...I-au prelungit doi ani. "Lo Pelat, cheliosule, ai făcut prea multe pentru noi ca să nu putem face şi noi puţine pentru tine!" Ce dracu, mă, dacă era bărbat, de ce i se oprise vorba în gît şi nu putuse să zică nimic?
Cîntecul de lebădă
Dar Leziunea devenise omniprezentă în viaţa sa. Nu mai putea. Cu ea se trezea, cu ea mergea la antrenamente, la meciuri, la masă, la duş. Ştiinţa evoluase, dar pe el tot îl dureau genunchii cînd ploua...După ce Daniel Jarque a plecat lîngă Puerta, l-au uns "căpitan". Ce frumos! Le-a mulţumit cu o dublă contra Barcelonei.
Marţi, de dimineaţă, l-a rugat pe Pochettino, antrenorul, să-l ajute. Luis Garcia ori Javi Marquez au spus că apar şi ei. Joi, 19 mai 2011, a organizat conferinţa."Mulţumesc că aţi venit. Vreau să vă comunic că am decis să mă retrag, definitv, din viaţa de fotbalist activ. Creierul îmi comandă că se mai poate, corpul, nu! Deocamdată, mă trag lîngă copii şi lîngă soţie, am lipsit mult de acasă! M-am bucurat de fotbal, am trăit din el şi pentru el!" A spus asta şi n-a mai putut continua. Îi dăduseră lacrimile. Pochettino, jurnaliştii şi suporterii s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude. Ultimii, anunţaseră deja că vor face spectacol, că vor pregăti ceva special pentru cel care le-a fost idol în ultimii şase-şapte ani! Cu 40.500 de oameni în tribune, omagiul suprem. La ultimul meci, contra Sevillei, Cheliosul avea să se despartă de ei. Cu tot cu pasele geniale. Şi cu Leziunea.
Cu două zile înainte, Florentin Petre anunţa acelaşi lucru. Şi el plînsese. Doar că în faţa a 300 de spartani.
