POVESTE DE COLECȚIE » Santi Cazorla, omul care a luptat până în ultima clipă să revină pe teren după o accidentare de coșmar, a dat o "dublă" lui Real Madrid

Din cabinet ieşise mai mult mort decât viu! Nu se prinsese dacă fusese o încercare de umor negru, englezesc. Staţi, staţi aşa, că putea reproduce exact ceea ce auzise: "Santi, dacă vei mai merge prin grădină, alături de fiul tău, va fi mare bucurie". El era: Santiago Cazorla, jucător spaniol, campion european. Pe 19 octombrie 2016 se accidenta, la Arsenal, într-un meci cu Ludogoreţ, în Liga Campionilor. Cum adică să nu mai poată merge? Vorbele medicului răsunau în creierii lui la începutul lui 2017. 33 de ani la acea vreme. A ajuns acasă dărâmat. Medicul "naţionalei" l-a sunat imediat. "Ştiu un om care te va pune pe picoare!".

Să-l lăsăm, niţeluş, pe Santi. Să ne concentrăm pe leziunea sa. Un tendon bulit. Clasic. Milioane de fotbalişti au trecut prin asta. Operaţie în toamna lui 2016. Prima. Complicaţii. 7 decembrie, un profesor suedez. A doua. Urma să înceapă perioada de recuperare. N-a fost să fie. A ajuns în Vitoria, în Ţara Bascilor. O bacterie îi mâncase tendonul lui Ahile. I l-au reconstruit cu ţesuturi din muşchi. Din lună în lună trecea pe la spital. Şapte, opt, zece. În toamna lui 2017 l-a găsit, finalmente, pe omul care urma să-l pună, la propriu, pe picioare.

După operaţie urmează altă operaţie

Nu putea merge, nu simţea talpa piciorului. Juan Carlos Herranz, fizioterapeutul "naţionalei", l-a chemat la el, la Salamanca. Acolo avea clinica, într-un cartier muncitoresc. Cazorla şi-a lăsat familia la Londra, la 1.700 kilometri depărare, şi s-a mutat în oraşul Marii Universităţi. La 10:00 începeau treaba. Pilates, piscină, apoi exerciţii. Prânz, odihnă, muncă fizică, apoi, din nou, clinică. Terminau la 23:00. De fiecare dată. "Au fost zeci de seri în care am mâncat fast-food chiar pe pat, pentru că nu isprăvisem", îşi aducea aminte Herranz. Lumea-l oprea pe stradă. "Madre mia, ce semeni cu Cazorla!". "Păi, chiar el e!". "Lasă textele, ce să caute în Salamanca?".

În august 2017 a ieşit pe iarbă. A reînvăţat, efectiv, să dea pase cu latul. "Durerea era imensă. Oricare alt fotbalist abandona, mai ales la 33 de ani. Dar el, nu! Se vedea că strânge din dinţi şi continua să şuteze", mai spune Herranz. Trei ore pe bicicletă. Zilnic. Pe 27 noiembrie 2017, la ora 15:00, a sunat telefonul. "Juan, m-am rupt iar!". Mai aveau niţel până să treacă linia de finiş şi acum se năruise totul? Mikel Sanchez l-a operat din nou. A 11-a oară!

Un magician l-a readus pe gazon

Au repornit recuperarea. Nişte ghete prea mici i-au cauzat răni. Doamne, nu se mai termina calvarul? A început să urce pe munte, pe vârful Cervero, la 1.465 de metri. Apoi, iar sală. Îi era foame de balon. "Cum vedea o minge se arunca după ea, ziceai că-i portar", glumeau apropiaţii. A plecat de la hotel, s-a mutat la Juan acasă. Nu avea nevoie de injecţii cu optimism, era o persoană veselă. Întreba doar, referindu-se la accidentări: "Oare asta va fi ultima?".

Pe 6 iulie 2018, după aproape doi ani, Juan i-a spus că e gata. Că poate părăsi Salamanca. Villarreal, trupa lui de suflet, acolo unde crescuse, îl transferase. În august, pe 9, un iluzionist, Yunke, a scos dintr-o urnă din care ieşea fum un fotbalist, acolo, pe iarba de pe "Ceramica". Lua o minge de la puiul lui, Enzo, o mângâia niţel. Era Santiago Cazorla. Un infinit de voinţă.

Poveştile frumoase se termină, mereu, cu o îmbrăţişare, nu? A noastră, cu un mesaj. De fapt, cu un text şi cu o poză. Pe 18 august, după meciul cu Real Sociedad, la revenire, Santi a găsit pe telefon o imagine cu el şi cu băieţelul. "Nu numai că ai mers alături de el, ci ai şi schimbat pase, nu?". Semnat "JCH".

* Sursa: El Pais