CARE-I FAZA? Fiți serioși cu pauzele de hidratare, Messi și Ronaldo intră într-un bar, iar Japonia vine din viitor » 5 concluzii neconvenționale după faza grupelor la Mondial

1. Scuze, dar îmi plac pauzele de hidratare

Pauzele de hidratare nu mi se par deloc o idee rea, cu o singură condiție: să rămână exact atât, pauze de hidratare, și să nu ajungem să împărțim un meci de fotbal în mai multe reprize decât cele două pe care le știm. Faptul că sunt standardizate este un lucru bun pentru că elimină riscul ca arbitrul să oprească partida într-un moment care ar putea avantaja o echipă și dezavantaja alta. Am auzit și argumentul lui Lionel Scaloni, potrivit căruia astfel de întreruperi ajută echipele mici. A uitat, însă, că fotbalul are prostul obicei să-i facă pe toți muritori. Astăzi îl are pe Lionel Messi și conduce o superputere, mâine poate o va pregăti pe Congo.

Mai există și un argument despre care vorbim prea puțin: spectatorul. Să fim serioși, aproape nimeni nu urmărește 90 de minute cu ochii lipiți de ecran. Toți mai răspundem la un mesaj, mai verificăm o statistică sau ne ridicăm... pentru hidratare. N-am nimic împotriva celor care nu sunt de acord cu ele, îi înțeleg perfect. Pentru că, dacă există o instituție capabilă să transforme aceste două minute într-un festival de reclame, după modelul Super Bowl, aceea este cu siguranță FIFA.

Pauzele de hidratare influențează dinamica meciurilor de la Campionatul Mondial // foto: Imago Images

2. Messi și Ronaldo intră într-un bar

Apoi se salută pentru că se știu. Din vedere și prin câteva sute de milioane de fani. Disputa aceasta, care s-a aprins inevitabil, îmi place de mor, pentru că nu fac parte din niciuna dintre tabere, al meu cel mai bun s-a oglindit în trofeu în 2006, deci privesc din afară și mă distrez.

Deschizi rețeaua dimineața, la cafeluță, și dai peste ea. E pe toate grupurile de WhatsApp. Plătești întreținerea și ai impresia că administratorul tocmai ți-a scris un „Siiuuu” pe chitanța cu indigo, undeva lângă sumă. Am senzația că râca aceasta spune mai multe despre noi decât despre Messi vs. Ronaldo.

E ca o ceartă între ingineri și artiști, între cineva care admiră o floare și altcineva care preferă o remorcă plină cu flori, cu jante ultimul răcnet. Așa e construită lumea hapsână.

Mă amuză cât de omniprezentă a devenit și cât de tare reușește să ne împartă. Mai că încep să cred că tot din cauza asta încă n-avem prim-ministru.

Aș vrea să văd că destinul le mai oferă o ultimă întâlnire până la finalul turneului. Nu pentru a decide cine e cel mai mare, fiindcă asta nu se va întâmpla niciodată, ci pentru încă două săptămâni în care să râd în sinea mea, marea mea plăcere egoistă.

Leo Messi/ Foto: Imago

3. Sincronul Japoniei

Japonia mă fascinează pentru că pare echipa care șurbărește de una singură la teoria potrivit căreia fotbalul este, înainte de toate, un joc de echipă.

La fiecare meci ai impresia că privești un sincron atât de bine repetat, încât devine greu să mai înțelegi unde se termină meritul unuia și începe al celuilalt. Jocul niponilor curge cu o naturalețe imposibil de obținut într-un sport cu atât de mulți participanți.

Te întrebi inevitabil dacă nu cumva acesta este viitorul. Asta până să apară, că așa se întâmplă mereu, un detaliu umanizator. L-am căutat, e Keito Nakamura. Mi se pare fascinant cum aleargă cu jambierele coborâte până aproape de glezne, de parcă sfidează împrejurul. Are ceva din copilul care a ieșit la joacă și a uitat să-și tragă tricoul până jos. Țopăie și plutește pe teren. Iată că avem și mici imperfecțiuni desprinse cultural care dau personalitate mașinăriei globale pe care o numim fotbal.

Tunisia - Japonia, în a doua etapă de la Mondial // foto: Imago

4. Autosabotajul nesfârșit al Belgiei

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Între valoare și defecte, Belgia e mereu blocată undeva la mijloc, într-o zonă în care încă așteaptă ca jucătorii să rezolve probleme pe care, de fapt, ar trebui să le rezolve antrenorul. Te uiți la lot și vezi nume care, luate separat, pot câștiga Mondialul. Ai spune că fiecare dintre jucători a primit aceeași indicație: „Descurcă-te!”. Sau, mai românește, „Intră și vezi ce faci!”, cum i-a transmis, foarte specific și prețios, Hagi lui Mihalcea la barajul cu Slovenia, în momentul schimbării.

Asta definește Belgia de mai bine de un deceniu. S-a vorbit enorm despre generații, despre cât de ghinionistă a fost, despre adversarii ei sau despre trofeul care ar descătușa-o.

Eu cred că explicația e mai simplă. Belgia n-a învățat niciodată să atace pozițional la nivelul talentului pe care îl are. A produs fotbaliști extraordinari, dar rareori le-a construit un context în care să fie mai buni împreună decât separat.

Belgienii au exact profilurile de jucători care pot practica un fotbal asociativ, fluid și creativ. Le lipsește mereu ceva care să-i lege și uită că talentul, când devine singurul plan, se transformă în povară, nu în avantaj. Exact cum bănuiam, nici Rudi Garcia nu a fost ce trebuie pentru această echipă națională, dar ce caz e Belgia!

Noua Zeelandă - Belgia // foto: Ionuț Iordache (GSP)

5. Când îi vom pune gradele pe umăr lui Koeman?

Koeman unește generații. Îl știi și tu, a crescut și tatăl tău cu el. Chiar dacă nu e simpatic pentru toți, că puțini l-au văzut zâmbind vreodată, faptul că așază jetoane pe tablă în timp ce soția lui luptă cu cancerul ne spune multe despre pasiunea lui.

Unul dintre ultimii mari nebuni ai fotbalului. Și Olanda arată bine. Nu doar pentru acel 5-1 cu Suedia sau pentru ritmul amețitor cu care a închis meciul în douăzeci de minute, ci pentru că această echipă pare să fi împăcat două lumi.

Cea a fotbalului olandez de altădată, construit pe libertate și inițiativă, și cea a fotbalului modern, în care organizarea a devenit obsesie. Koeman trece din una în alta și lasă pace în urma lui.

E greu de spus cât de sus va ajunge Olanda, dar știm că așa cum pentru unii viața este o misiune, pentru alții fotbalul e o viață.

Ronald Koeman, glume pe seama transferului lui Denzel Dumfries la Real Madrid / foto: Imago Images