Articol de GSP - Publicat miercuri, 09 mai 2012 00:00 / Actualizat marti, 08 mai 2012 22:54
Cele două finaliste se ştiu prea bine, astfel că vor fi preocupate să nu greşească.
Finală. Meci unic. Trofeul pe masă, la 10 metri de linia de margine. 90 de minute pînă la glorie sau pînă la lacrimi. "Finalele nu se joacă, se cîştigă", spune Mourinho. "Cei ce ajung în finale sînt mari, cei ce le cîştigă devin eterni", spune Guardiola.
Să-i credem, ştiu ce zic. De cele mai multe ori, finalele sînt mai puţin spectaculoase decît meciurile obişnuite. Şi asta pentru că marja de eroare e foarte mică, iar protagoniştii sînt mai preocupaţi să nu greşească decît să încerce.
O finală între două echipe din aceeaşi ţară e chiar mai specială, din acest punct de vedere. Jucătorii se ştiu, antrenorii se ştiu, fiecare echipă ştie aproape totul despre cealaltă. Să încercăm să descifrăm împreună ce înseamnă Atletico şi Athletic.
ATLETICO MADRID
Părţile bune.
1. Tranziţia ofensivă. Echipa lui Simeone străluceşte la acest aspect. Apărare agresivă, presing sus, recuperări, respingeri din fazele fixe. Apoi viteză, pase rapide, pe spaţiile lăsate libere de adversar. Totul cu un unic obiectiv: tranziţia pozitivă. Cu Falcao ca principal finalizator în careul advers.
Contra lui Bilbao, acest aspect poate fi decisiv. Echipa lui Bielsa iubeşte mingea, iubeşte pasele şi duce mulţi jucători în zona de atac. Consecinţa unei erori, provocată sau neprovocată, ar fi contraatacul. Ceea ce înseamnă obligaţia jucătorilor basci de a se replia de urgenţă către poarta lui Iraizoz. Iar cînd alergi către propria poartă, precizia nu mai e aceeaşi, spaţiile se deschid, iar asta pentru tehnicul Diego, rapizii Adrian şi Arda Turan ori finalizatorul Radamel ar fi un cadou imens.
2. Adrian Lopez. Paradoxal, nu Radamel Falcao e jucătorul determinant. Adrian este, păstrînd proporţiile, Cristiano Ronaldo al lui Atleti. Viteză, forţă, calitate, precizie, dincolo de talentul înnăscut. E într-un moment de formă excepţional. Iar capacitatea sa de a rezolva duelurile unu contra unu, ţinînd cont şi de dificultăţile pe care le are Amorebieta la respectivele dueluri în regim de viteză, poate face din fostul jucător al lui Depor cheia meciului. Fie pentru un gol, fie pentru o pasă decisivă către golgeterul Falcao.
Părţile rele
1. Atacurile poziţionale. Mai exact, fotbalul de posesie. Două cauze principale: dificultăţile pe care le au Miranda şi Godin în a alege cea mai bună opţiune de pasă, dar mai ales perechea de mijlocaşi centrali, Gabi-Mario, mult mai defensivi decît ofensivi. Aici, absenţa lui Tiago poate fi decisivă, căci cei doi nu sînt cea mai bună legătură între apărare şi axul Arda-Diego-Adrian pentru că au nevoie de mai mult timp de gîndire, ceea ce face ca elementul surpriză să se atenueze. În condiţiile în care Bilbao va face presing la cei doi "centrali" şi-l va continua şi spre mijlocaşi, foarte probabil Atletico va accesa varianta pasei lungi, către Falcao, care va suferi cu coloşii Javi Martinez şi Amorebieta.
2. Fazele fixe. Lipsa de concentrare în aceste momente poate fi decisivă. Lipsă derivată din inferioritatea pe care cei de la Atletico o au în jocul aerian. Llorente va fi un test pentru ei din acest punct de vedere. Dar nu doar el. Amorebieta, Javi Martinez şi Iturraspe au şi ei peste 1,90.
ATHLETIC BILBAO
Părţile bune
1. Iluzia unei finale. După 35 de ani, Bilbao se reîntîlneşte cu istoria. În '77, Juventus i-a privat pe basci de Cupa UEFA, azi poate fi ziua cea mare. Marcelo Bielsa are la dispoziţie un grup tînăr, cu un fotbal ce a încîntat pe toată lumea, în special contra lui Manchester United. Bielsa a folosit ingredientele rămase de la Joaquin Caparros, spirit de sacrificiu, luptă pentru fiecare balon, dar la asta a adăugat aroma care face fotbalul delicios: mingea.
2. Mingea. Athletic trăieşte cu şi pentru minge. E arma sa numărul unu, de aceea un adversar care i-o fură devine periculos. Atacul începe de jos, cu asocieri rapide, triunghiuri, patrulatere ori alte scheme geometrice. Echipa e scurtă şi se deplasează împreună. Cu mingea, spre înainte, e simplu, fără minge, către propria poartă e ceva mai complicat.
3. Cuplul Iturraspe-Herrera. Pupitrul de comandă al acestui angrenaj. Iturraspe e barometrul, stabileşte ritmul şi poziţionarea colegilor. Herrera e arhitectul ultimei pase, dar şi al deplasării fără minge, pentru a crea spaţii rapizilor Muniain şi De Marcos. Ceea ce la perechea rivală, Gabi-Mario, nu există. Dar dacă unul dintre ei greşeşte, poate fi dezastru.
Părţile rele
1. Lipsa prospeţimii mentale. La acest nivel al sezonului, oboseala mentală e o mare problemă, peste cea fizică. Se spune că astfel de meciuri se cîştigă cu cap. Capul poate ajuta corpul să atingă limitele pe care picioarele nu reuşesc s-o facă. O echipă tînără, care a jucat practic din 3 în 3 zile, poate fi afectată de această oboseală mentală într-un duel cu un rival mult mai experimentat.
2. Hiperexcitaţia externă. Pentru o echipă care iubeşte mingea, liniştea e clima cea mai bună. Însă ambientul extern, de la fanii veniţi în număr mare la neutrii impresionaţi de partide anterioare, trecînd prin mass-media ce-o vede favorită, poate dăuna acestei echipe, aşa cum spuneam, tînără. Bielsa trebuie să-şi ţină jucătorii departe de această excitaţie externă, de sentimentul păgubos de a te crede cel mai bun, insuflat de alţii.
