)
Articol de Daniel Scorpie - Publicat marti, 30 iunie 2026 14:30 / Actualizat marti, 30 iunie 2026 16:20
Trupa de războinici paraguayeni condusă de un Halagian argentinian a scris, după două secole și jumătate, un remake modern al revoltei coloniștilor americani în portul Boston din Massachusetts. În rolul celor 80 de răsculați, costumați în indieni, au fost 26 de fotbaliști, care au vărsat nu ceai, ci sânge fierbinte pe fața aroganților germani!
Nimic nu a mai rămas din ADN-ul Germaniei! Nu mai e valabilă vorba lui Lineker, că fotbalul e sportul jucat de 22 de bărbați la două porți și în care întotdeauna înving nemții. Care nu sunt bătuți sigur decât când îi vezi urcând în autocar și plecând de la stadion. Și, după a treia „șaisprezecime” de la acest Mondial, nici axioma că oricine poate greși de la 11 pași de calificare la un turneu final mai puțin Mannschaftul.
Însă iată că selecționata lui Julian Nagelsmann a făcut neverosimilul posibil la Boston, distribuindu-și executanții de penalty-uri într-un festival grotesc al erorilor!
Paraguayenii sunt colonialiștii costumați în indieni mohawk luptând cu panzerele germane în locul corăbiilor britanice
Paraguayenii au fost luni noapte reîncarnarea grecilor care cucereau Europa cu stilul lor fotbalistic dezgustător în 2004 ori, ca să merg la începuturile istoriei strămoșilor americanilor din Statele Unite, (stră)nepoții coloniștilor din portul situat la vreo 50 de kilometri de arena unde gladiatorii lui Gustavo Alfaro au murit de gât cu nemții, dar nu au cedat niciodată.
Boston Tea Party s-a transformat pe Gilette Stadium într-o partidă în care n-a contat la cine a fost mingea (germanii au atins chiar și 83%!), ci doar cine știe să bage mingea în poartă. De la punctul cu var sau oricum și de oriunde.
N-a fost deloc un 5 O'Clock Tea, după ora la care a fost programat epicului duel (cu trimitere la faimosul tabiet al stăpânilor englezi, care nu concepeau în 1773 ca americanii colonialiști să nu plătească taxele pe ceaiul importat). Dar revolta chiar a semănat, cu paraguayenii în rolul celor 80 de colonialiști costumați în indieni mohawk și cu panzerele germane în locul corăbiilor Coroanei Britanice.
Sud-americanii de pe pâmânturile roșii din Asuncion au fost conduși de un argentinian fără cine știe de CV, care în urmă cu patru nu ieșea din grupe cu naționala Ecuadorului, terminând pe locul al treilea (același ca în 2026, ce nu oferea atunci șansa unei calificări!). Alfaro i-a făcut pe adversari să ajungă la tot atâtea caliificări în „optimile” Mondialelor câte au reușit italienii la ultimele trei turnee finale globale.
Așa cum i-a mitraliat după rușinea de la Boston cel mai prezent german din istoria CM și puțin campion mondial și câștigător al Balonului de Aur, l-am numit pe Lothar Matthaus, europenii care i-au transformat în sac de box pe amatorii de lichior albastru au suferit o umilință comparabilă cu acel „Maracanazo” administrat Braziliei în 2014. Atunci când Germania avea să câștige ultimul din cele patru titluri.
A fost ca un război de independență, pe care outsiderii veniți din una dintre cele două țări sud-americane fără ieșire la mare, l-au purtat eroic pe uscat în arșița bostoniană.
Alfaro: „Rezistența este gravată în identitatea noastră. Stă scrisă în ADN. Noi dacă nu suferim, nu merită să învingem”
Și chiar așa a fost, cum metaforic a descris lupta inegală din iarbă Gustavo Alfaro - un Halagian paraguayan -, 26 de războinici au intrat pe teren și au plecat 26 de legende. La capătul a două lungi ceasuri de chin și zece lovituri în care pedeapsa au primit-o marii favoriți, Gill, Enciso și compania au demonstrat că „rezistența este gravată în identitatea noastră. Stă scrisă în ADN-ul nostru, dacă nu suferim, nu merită să învingem!”.
Cine și-ar fi imaginat că va ajunge până aici echipa cu care urmașii indienilor revoltați în 1773 se distrau în grupe, dar pe care turcii au bombardat-o fără să-i dea niciun gol chiar și cu un om în plus și cu care Australia făcea prima remiză de salon a turneului?
Da, acest Mondial este și despre rezistența unor echipe așa-zis mici (tripla finalistă Mondială Olanda a acceptat acest statut în fața Marocului, dar Koeman a plătit din cauza alegerii sale) în fața colecțiilor de staruri fake așezate pe un piedestal poleit cu iluzii deșarte și deloc justificate.
Braziliei îi trecuse mai înainte glonțul pe la ureche, noroc cu legendarul noroc al lui „Carlinho Anselocci”, și cine știe ce minuni mai face Capul Verde contra Argentinei blestemate de șamanul ghanez și ce „bombe” mai vin la cel mai scump eveniment sportiv? Nu e deloc exclus ca Boston Tea Party să fie doar startul reașezării valorilor Mondiale!
