)
Articol de Justin Gafiuc - Publicat sambata, 03 octombrie 2026, 15:53 / Actualizat sambata, 03 octombrie 2026 15:56
Prăbușirea naționalei în mandatul lui Hagi 2.0 a căpătat nuanțe și mai puternice în hainele de propagandă propuse de selecționer. Lumea stă la coadă, sigură că „se bagă ceva”, dar realitatea a devenit cel mai mare dușman al discursurilor și deciziilor abracadabrante. Unde am mai auzit și trăit așa ceva?
După 1-2 cu Suedia, 2-4 cu Bosnia și 0-6 cu Polonia, orice discuție serioasă despre nivelul sub fundul oceanului al fotbalului românesc riscă să devină, involuntar, o comedie.
Cifrele te lovesc direct în moalele capului, neputința tricourilor galbene efectiv te copleșește, astfel încât a vorbi, acum, despre tactică, strategie, reconstrucție, mentalitate, proiect, răbdare și obiective este, pur și simplu, amuzant. Cel puțin amuzant, măcar un timp, până când uluirea va putea lăsa spațiu rațiunii să acționeze!
Cea mai rapidă radiografie din istoria fotbalului românesc
Cu discursurile și deciziile sale actuale desprinse complet de realitate, Hagi parcă s-a rupt și de sine însuși. Tot respectul pentru cariera lui nepereche ca jucător! Dar câtă distanță între predicția profetică din 1998, „Merităm să ne faceți statuie! În doi-trei ani fotbalul nostru se duce, va fi zero!”, și vorbele sale la zi din ciclul „extorsiunea unui degajament”, cu promisiunea de antrenor a 12 puncte în primele jocuri din LN, câștigarea grupei și, ce eroare impardonabilă de percepție!, că avem fotbaliști buni și talentați!
Răspunsul e „NU!” pe linie, în cea mai rapidă radiografie a fotbalului românesc din istorie.
Hagi, eșecul propriei lumi paralele
Fără să vrea, sau poate cu fibra anilor ‘80 impregnată adânc în ADN, Hagi parcă simte nevoia să reactualizeze în vestiarul naționalei ironiile amare ale unei perioade de degradare nepereche ale societății românești, în integralitatea ei.
A crescut, s-a format și a performat la începutul carierei în comunism, un regim pe deasupra căruia însă a levitat, iar acesta nu e un reproș la adresa lui Hagi.
E doar adevărul că toți marii sportivi privilegiați de sistem nu au cunoscut vreodată privațiunile omului de rând și nici abisul unei perioade negre. S-au ridicat, practic, într-un laborator și sub o cupolă, în care sportul nu însemna decât eticheta de validare artificială a unei orânduiri ticăloase.
Iar asta, prin natura lucrurilor, echivala cu a trăi, a respira și a judeca într-o lume paralelă. Peste ani, așa arată, de fapt, selecționerul Gheorghe Hagi în versiune 2026: într-o lume paralelă, a lui proprie, la care alții, cei din viața reală, trebuie să se racordeze, nu invers!
Să fie bine ca să nu fie rău!
Începutul său de mandat e o colecție de speech-uri de propagandă, goale de conținut, din registrul „Să fie bine ca să nu fie rău!”, pe care ar fi fost invidioși Leonte Răutu sau Dumitru Popescu „Dumnezeu”, doi dintre ideologii centrali ai epocilor Gheorghiu Dej și Ceaușescu.
Și, adaptate la echipa națională propusă azi de Gheorghe Hagi, redevin dureros de actuale ironiile din popor, care circulau spre a mai uita de aberațiile regimului de până la 1989:
- Care este cel mai mare dușman al comunismului?
- Realitatea.
- Ce este propaganda?
- Arta de a explica de ce ceea ce vezi cu ochii nu este ceea ce crezi că vezi.
- Ce este socialismul?
- Drumul lung dintre promisiune și aprovizionare.
Așa și cu naționala „Regelui” septembrie/octombrie 2026: dușmanul cel mai mare e realitatea, ceea ce vedem este altceva decât ceea ce crede Hagi că trebuie să vedem și drumul lung, infinit!, dintre promisiune și fapte.
Până când? Chiar, până când?
Realitatea și faptele palpabile ne arată că am atins nivelul cel mai de jos din istoria reprezentativei prin prisma clasării în topul FIFA, am bifat în numai câteva zile recorduri negative grozave, am simțit gustul umilinței și al rușinii în starea lor cea mai pură.
Nu mai avem nimic în galantarele naționalei, la ușa căreia lumea se înșiră, totuși, la coadă, în speranța că „sigur se bagă ceva!”. Din prima zi de revenire pe banca „tricolorilor”, Hagi a alimentat prin propagandă RUPTĂ DE REALITATE ideea că „sigur se bagă ceva!”.
Întrebarea e până când oamenii vor mai răbda să se hrănească din poante și ironii?
Până când președintele federației, căci aici este reala cangrenă, nu la Hagi!, se va mai ascunde în spatele predictibilității spre a fugi de dezastrul developat de o națională într-o derivă colosală?
Până când votanții din Adunările Generale FRF vor mai bălti în statutul de SCLAVI și MARIONETE JALNICE ale propriilor lor mici interese obscure, care susțin, împreună, marile interese de la vârful nesătul al federației?
Salvarea prin autoironie
Deocamdată, până la un „decembrie 1989” al fotbalului românesc, ne mai putem strecura printre vremuri doar cu autoironie.
Dincolo de modul aberant în care Hagi a construit echipa cu Bosnia, făcută parcă prin tragerea unor bilețele din boluri, ca la loto.
Dincolo de un Rațiu jenant cu Polonia, un Ghiță descompus la Stockholm și Varșovia, un Coubiș aruncat la compromitere ca fundaș dreapta, un Tudor Băluță personaj de desene animate ori de un Ianis Hagi făcut de rușine chiar de tatăl său într-un stil orb.
De ce să continue Hagi: ce ne-ar fi spus Toma Caragiu
Așadar, de ce ar trebui să fim în continuare optimiști, așa cum sună propaganda lui Hagi, care ar fi fost un material neprețuit pentru scheciuri marca Toma Caragiu?
Știți, acel Caragiu cu formidabilul „Așa e în tenis”! Era marfă cu toptanul acum pentru „Așa e în fotbal”.
1) Pentru că 0-6 e un rezultat care lasă loc de progres.
De-acum, orice 0-5, 0-4 sau 0-3 va însemna un pas înainte. Iar un 1-0 cu Liechtenstein va echivala cu confirmarea unei filozofii. O victorie gata să declanșeze manifestări de stradă precum la calificarea la un Mondial.
2) Pentru că împotriva Bosniei am demonstrat că putem înscrie chiar și două goluri într-un meci.
Ar fi păcat să lăsăm să strice această bucurie detaliul că am încasat patru goluri. De fapt, dacă le scoatem din calcul pe acestea, am câștigat cu 2-0 contra Bosniei. Să fim pozitivi!
3) Pentru că Hagi știe să experimenteze.
Seria 1-2, 2-4, 0-6 nu e o tragedie. Se numește „proces de învățare”, ajuns la Varșovia până la nivelul tezei de doctorat a selecționerului.
4) Pentru că un proiect de reconstrucție trebuie să aibă o fundație.
România și-a început planul printr-o demolare. Abia după ce absolut totul va fi pus la pământ va putea începe să crească noua echipă națională.
5) Pentru că 12 goluri primite în 3 partide nu înseamnă o apărare slabă.
Deficitul colectat cu Suedia, Bosnia și Polonia reprezintă, de fapt, o marfă perfectă de analiză extinsă pe propriul cadavru al naționalei. Un punct de plecare pentru a crește. 13 goluri. 14 goluri. 15 goluri.
Înapoi, însă, la lucruri serioase. Vine, luni, revanșa cu Suedia, pe „Arena Națională”. Lumea s-a așezat deja la coadă. Așteaptă să se bage ceva. Hai, România!
