)
Articol de Andrei Crăciun - Publicat luni, 04 octombrie 2021 09:52 / Actualizat luni, 04 octombrie 2021 10:05
Așa cum din mântuire vlahii au făcut mântuială, tot așa, românește, revenirea e mai mult o “reveneală”. Un fel de after party, după o noapte lungă de simulat fotbalul, după ce ai făcut naveta pe la arabi și chinezi.
Dacă ne uităm la Manchester, amețim. Exemplul lui Cristiano este orbitor și nefolositor. Ronaldo a avut unde să se întoarcă. United, deși nu mai este echipa glorioasă de la care plecase, nu a devenit totuși alta. A rămas Man. United, un club care stă pe umerii unei istorii netrucate (cu toți pașii greșiți făcuți până acum, ultimul chiar în weekend).
La noi
La noi doar juriștii și adevăratele fiice ale Mamei Omida mai știu cine e cine. Dar se revine și la noi, în Liga I, se revine. Spectatorul care a lipsit zece-cincisprezece ani din peisaj înțelege imediat cum stă treaba. Uite-l îndărăt pe Torje. Ia uite - și Tamaș, fiu adoptiv al Voluntariului etern. Ce drăguț. Performanță nu se mai cere decât din gură. De facto, merge și așa, fără performanță.
Încă un descălecat al „Puriului”
Și, neapărat, Rednic. De câte ori a descălecat Rednic în "Groapă", numai statisticienii mai știu. S-a întors mai des decât a plecat, vorba ceea. E binevenit, nimic de zis, fiindcă întotdeauna e loc de experiența "Puriului".
Drept dovadă, Dinamo (cu o echipă de liga a treia, la retrogradare) a reușit, totuși, eroic să nu mai piardă acasă cu UTA. Unde mai pui că a jucat în superioritate numerică! Trist, dar previzibil, vârful Moldoveanu s-a făcut din nou remarcat la îndrăgita rubrică "așa nu". Câinii răi de altădată sunt cățeii de companie ai primei divizii.
Departe de lumea bună
Și să nu ocolim nici acest adevăr elementar: niciunul dintre marii fotbaliști din Generația de Aur nu a ajuns un antrenor de calibru internațional. Rednic a fost cât de cât aproape, dar a rămas, în același timp, foarte departe. Boloni a fost acum douăzeci de ani cam ultimul mare nume românesc în antrenorat în Europa.
Tot nea Mircea
Desigur, dacă îl excludem pe Lucescu Senior, care se apropie de optzeci de ani și tot e singurul care ține sus steagul tricolor. Sigur, pierde grav cu Bayern, dar pe de altă parte e acolo - în Champions League. În rest, ca să ne întoarcem la faimoasa generație, Hagi e un bun căutător și șlefuitor de talente, ceea ce nu e deloc puțin, dar nici mai mult. Iar Petrescu - și el abia revenit la Cluj (a câta oară?) - pare anacronic prematur.
Și din nou pe gazon, căci acum ajungem unde am vrut să vă aduc: nu oricine știe să revină așa cum revine Budescu (gol în minutul șapte al prelungirilor - de la unsprezece metri, dar orișicât).
Cine e chiorul din țara orbilor
Nici nu știi când a plecat, rotofei, rubensian ca un popă de țară, dar știi când s-a întors, o idee mai suplu și pus pe fapte mari câteva etape, știi fiindcă are tehnica necesară să strălucească pe Dâmbovița. El este neîndoielnic faimosul chior din țara orbilor. La iarnă pleacă, dar la vară e înapoi - și tot așa. Face naveta în Asia, ca Iohannis la Sibiu. Două meciuri ici, două luni pe bară dincolo, contul se umflă. Vorba Mariei Grapini, cunoscuta luptătoare de gherilă cu limba română: viața e frumoasă, dacă știi să o trăiești.
Speranțe mari întemeiate pe nimic
În loc să lăsăm orice speranță ca la intrarea în Infernul lui Dante, noi, vlahi fiind, tot sperăm. Acum sperăm că vom bate Germania la ea acasă, de ce nu? Și după ce ne vor săpuni și nemții ne vom reveni repede și vom merge mai departe, fiindcă viața nu doar că e frumoasă (dacă știi să o trăiești), dar - așa cum știu toți oamenii de fotbal - merge mai departe și mai e un meci peste câteva zile.
Și, din gură, niciun meci nu seamănă cu altul.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
