Ce n-a văzut Parisul

În termeni fotbalistici, evident. Altfel, Parisul a văzut destule și rămâne o idee bună, chit că dacă te îndepărtezi de primele arondismente ai o bizară senzație că ai greșit continentul.

O idee nu bună, ci excelentă pare să fi fost aducerea lui Luis Enrique ca antrenor, în vara lui 2023, mutare pe care presa franceză a digerat-o greu, niciodată pe deplin. Poate acum, cu această ocazie. Luis Enrique a fost cea mai bună mișcare a lui Nasser Al-Khelaifi de la Ancelotti încoace, din punctul de vedere al băncii tehnice.

Un antrenor cu CV, cu metodă, cu idei, cu experiența lucrului la un club mare, cu jucători mari, dar și la o „națională” mare, dedicat și pasionat, care a avut o cumpănă atât de grea în viață încât nimeni și nimic nu-l pot influența în luarea deciziilor.

Decizii ce pot fi uneori greu de înțeles și pentru că „Lucho” are o problemă de comunicare atunci când vine vorba de presă, pe care n-o suportă și nici nu încearcă să disimuleze asta. Iar jurnaliștii francezi sunt dintre cei mai „sensibili” din Europa, atunci când vine vorba de astfel de sentimente.

Poate că Parisul a mai văzut astfel de rezultate, ce n-a prea văzut în ultimii ani a fost o senzație de echipă în adevăratul sens al cuvântului. A fost nevoie de multe sute de milioane de euro, aruncate pe geam de-a dreptul, pentru ca lucrul ăsta să se întâmple. Parisul plin de superstaruri era o grupare uneori arogantă, de multe ori suficientă, de cele mai multe ori nepăsătoare. Un soi de „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”, adaptat pentru malurile Senei.

O „dublă” precum cea cu Liverpool trebuia până-n vara trecută rezolvată de Mbappe, de Neymar, de Messi, de Verratti, de Sergio Ramos, de ce nu? Iar dacă nu era rezolvată, nu se întâmpla mare lucru, dezamăgirea era repede uitată, căci glamourul Parisului asigură și astfel de pansamente.

Starurile ce vor să fie super

Astăzi, Parisul lui Luis Enrique e plin de staruri dornice să fie super. Deși nu pare, diferența e uriașă și se traduce în atitudine.

Care nu-i întotdeauna cea dorită de antrenor, ale cărui grimase de nemulțumire amestecată cu deznădejdea au fost vizibile în repriza a doua pe „Anfield”, când PSG n-a fost chiar ce voia el. Însă, atunci când analizăm, e musai să ținem seamă de două aspecte importante: tinerețea și lipsa unui cadru adecvat pe plan intern.

PSG e una dintre cele mai tinere echipe prezente la startul acestei ediții de Champions League, iar contextul în care se regăsește în Ligue 1, un campionat pe care-l subordonează, nu oferă neapărat experiența necesară abordării unor astfel de dueluri. Cu cine are de jucat Liverpool în Premier League și cu cine trebuie să joace PSG în Franța, totuși.

Parisul lui Luis Enrique. Așa am zis mai sus. Și exact așa este. Singurul superstar al PSG-ului de azi e antrenorul, iar felul în care arată echipa e doar meritul lui, iar aici trebuie neapărat inclus Ousmane Dembele, pentru care Luis Enrique a știut să găsească și cuvinte potrivite, și abordări potrivite, dar și-un context potrivit din punct de vedere tactic.

Entropia din mintea lui Ousmane se regăsește temeinic în ceea ce a regizat Luis Enrique, fiindcă astăzi e greu de găsit o trupă ai cărei actori să-și schimbe rolurile cu atât de multă ușurință, fără ca piesa în sine să sufere descompuneri. Nu știu dacă PSG-ul lui Lucho va lua, anul ăsta sau vreodată, Champions League, știu însă că PSG-ul lui Lucho are astăzi mai multe argumente ca niciodată.

Probabil că încă mai există oameni în Franța care-l privesc cu răceală pe antrenorul spaniol. Mult mai puțini acum, după seara de marți. Campionul mondial Emmanuel Petit a fost cât se poate de direct, la finalul partidei pe care a comentat-o în calitate de analist: ”Cred că mulți îi datorăm scuze lui Luis Enrique”.

Liverpool și paradoxul din tur

Două vorbe și despre Liverpool cred că trebuie spuse. Paradoxal aș zice, „cormorani” au pierdut calificarea în turul de la Paris. Da, da, nu e nicio eroare. Acea victorie, felul în care ea a fost obținută mai exact, a deschis drumul unei abordări diferite pe „Anfield”.

Parcă vrând să demonstreze ceva tuturor celor care au catalogat drept nemeritat succesul de pe „Parc des Princes”, Arne Slot a schimbat suficient de tare strategia de joc. Iar acum, după război, când, știți bine, mulți viteji se arată, poate că s-or găsi unii care să spună că era mai bine să se meargă pe aceeași linie, mai ales că adversarul era cel obligat să atace, să dea gol, să se desfacă. Efectul ”Anfield” s-a făcut însă simțit, poate și un soi de trufie, „suntem totuși viitorii campioni ai Angliei”, și-or fi zis Slot și jucătorii în vestiar, astfel că Liverpool a abordat extrem de ofensiv o partidă la care 0-0 era scor de calificare.

O partidă pe care, ce-i drept, putea s-o și câștige dacă Salah era mai inspirat, Szoboszlai mai prompt, Luis Diaz mai prezent, Alisson și Konate mai atenți, Jota mai incisiv, iar Darwin Nunez... aici trebuie să mă opresc, fiindcă nu prea știu cum să duc mai departe fraza.

„A fost cel mai tare meci din cariera mea”, zicea cu sinceritate Arne Slot la final și trebuie să-i remarcăm franchețea.

Totuși la Feyenoord n-a avut prilejul unor astfel de confruntări. După turul de pe „Parc des Princes” m-am întrebat, și ca mine trebuie că au făcut-o destui, cum ar fi arătat acel meci cu Jurgen Klopp pe banca lui Liverpool. Nu pot să nu mă întreb și-acum același lucru, apropo de retur. Ceva-mi spune că Jurgen și al său hard rock ar fi fost ideal în contextul dat.

Fotbalul oferă însă repede iluzii care să înlocuiască deziluziile. Liverpool are în față un prim trofeu, duminică, pe „Wembley”, finala Cupei Ligii cu Newcastle. Iar în perspectivă, un titlu în Premier League pe care-l va putea sărbători ca atare, căci în 2020 pandemia le-a răpit „cormoranilor” această posibilitate. Dezamăgirea e certă, însă faptul că s-a produs acum, în martie, reprezintă un mic avantaj. Până în mai, cînd se va decerna trofeul, e timp suficient ca ea să fie uitată.