Franța între Mbappe și Voltaire

Din patria lui Voltaire fiind, „cocoșii” trebuie să fi auzit și ei de ”Fiul risipitor”, eventual să fi citit ori învățat pe la școală câte ceva despre asta, așa că normal era să fie pregătiți pentru ceea ce avea să urmeze în sauna de la Philadelphia.

Paraguay-ul experimentase strategia și împotriva Germaniei, cu folos, astfel că nu existau motive să schimbe în vreun fel partitura. Ba chiar erau toate motivele s-o amplifice, căci Franța e mult peste Germania astăzi la nivel de fotbal.

Între noi fie vorba, ce puteau să facă paraguayenii? Să se ducă peste adversar, să atace, să se expună, să lase spații? Să le ofere, cu alte cuvinte, lui Mbappe, Dembele, Olise și ceilalți scenariul perfect? Evident că nu.

Paraguay - Franța, în optimile CM 2026 // FOTO: Imago Images

Strategia era simplă: autobază în fața porții, două linii cât se poate de apropiate în zona propriului careu, contondență în dueluri, limita regulamentului forțată în măsura-n care și arbitrul era de acord cu asta (și a fost!) și nu în cele din urmă cereri de ajutor către Divinitate.

A funcționat contra nemților, n-a funcționat însă până la capăt contra Franței, fiindcă ”les bleus” sunt atât de buni încât prestațiile adversarilor trebuie să fie perfecte pentru ca o orice fel de strategie să funcționeze. E de ajuns o mică eroare, cum a fost la penalty-ul transformat ulterior de Mbappe, pentru ca tot planul să eșueze.

”0-0 și ce-o fi”, zicea Florin Halagian pe vremuri, mare adept și el al acestui stil defensiv.

Întrebarea care e acum pe buzele tuturor celor care au văzut meciul este: cât totuși e normal să întinzi coarda unei astfel de partide? Mă refer din punct de vedere al sud-americanilor. Cât poate fi de legitimă ideea că scopul scuză mijloacele?

Vorbim totuși de o competiție la care se uită milioane de copii, care vor rămâne cu multe neclarități după o astfel de confruntare. Asta dacă nu cumva vor găsi de cuviință să ia și niște exemple ori să tragă niște concluzii, apropo de ”scopul scuză mijloacele”.

Au existat și vor exista echipe defensive, inclusiv în Europa. Cei mai trecuți prin viață (am driblat elegant cuvântul ”bătrâni”, sper că ați observat!) poate-și vor aminti de felul în care Italia a eliminat Argentina lui Maradona la Mondialul din 1982. Sau de șicanele la care a fost supus Zidane la finala din 2006. Sau de metodele lui Mourinho.

Sau de filozofia lui Simeone ori de schimbarea de filozofie a lui Arteta, asta ca să revenim la zilele noastre. Totuși, în toate aceste strategii exista și o doză de fotbal, au apărut și niște momente în care mingea nu era maltratată, au ieșit la rampă și niște execuții și niscaiva fotbaliști.

O cupă mondială e momentul ideal pentru spectatorii ori telespectatorii neutri să-și îndrepte sentimentele spre gruparea mai slabă. Să țină cum s-ar zice cu outsider-ul în duelul cu marea favorită. În Champions League ori în campionatele interne asta nu se prea întâmplă.

Logic, în fața unui meci cu această Franța atât de puternică, Paraguay-ul avea parte de suficientă susținere, căci oamenii tind să fie alături de David în lupta cu Goliath.

N-ai cum să fi însă de partea unei echipe care apelează aproape exclusiv la asemenea metode, astfel că rezultatul final a fost, cred, apreciat de mai toată lumea. Era prea mult să mai vedem încă un meci al acestei echipe a Paraguay-ului!

Franța, de două ori câștigătoare

E cazul totuși să vorbim și despre Franța. Poate cu asta trebuia să încep. Dubla câștigătoare a acestei confruntări. Mai întâi pentru că s-a calificat, ceea ce era, de fapt, obiectivul. Mai apoi pentru că s-a calificat în astfel de condiții.

Cine n-a văzut meciul și a deschis ulterior statisticile, încercând să se lămurească, a observat că Franța a avut mai multe faulturi, iar scorul cartonașelor indica un 3-0. Tot pentru francezi însă. Și-ar fi putut face, evident, o impresie greșită.

O dovadă, dacă vreți, că statisticile au rolul lor, dar în niciun caz unul principal. Și o dovadă că arbitrul a fost cam pe dinafară. Omul vine din Uzbekistan, pesemne că și-acolo fotbalul cu cuțitul între dinți e la mare modă.

Franța a arătat așadar că poate juca-n orice condiții. Și că are argumente pentru orice fel de scenariu. A zis-o inclusiv Mbappe, într-un limbaj destul de puțin colocvial, probabil încă sub impresia atacurilor la care fusese supus. Pe undeva e normal, totuși nici băieții lui Deschamps nu vin toți din familii cu profil academic.

Lecția suferinței e întotdeauna bună, iar genul ăsta de discuție s-a tot făcut cu referire la Champions League, fiindcă rar s-a întâmplat ca o echipă să defileze, fără emoții și suferință, de la un cap la altul al competiției.

Francezii s-au simțit bine pe teren cu Suedia și prost cu Paraguay, însă tot au câștigat. Ceea ce, pentru viitorii adversari, e un avertisment.

Urmează acum Franța-Maroc. Urez mult succes orașului Paris în gestionarea acestei partide!

Capul Verde cu capul sus

E absolut normal ca după un astfel de meci să căutăm comparații. Și să le punem în antiteză, dacă tot am amintit de copiii care se uită la acest Mondial. Insulele Capului Verde reprezintă astăzi chiar esența acestui sport, latura umană a oricărei înfrângeri.

A pierdut cu Argentina, dar a câștigat un respect înzecit în lume. A pierdut pentru că așa era normal, însă felul în care a făcut-o reprezintă o altfel de normalitate.

Așa se luptă și așa se pierde, mai ales atunci când șansele tale sunt aproape de zero. Argentina a fost învingătoarea, dar n-a fost nicio învinsă la Miami.

Argentinienii au arătat pe parcursul turneului că au și ei ceva inserții din fotbalul Paraguay-ului, iar acest succes cu iz de eșec vine la timp.