Ole, ole, ole, Cholo Simeone!

În ciuda fotbalului pe care Cholo l-a tot propus în această perioadă, discutabil de cele mai multe ori. Și în ciuda numelor ce s-au tot perindat pe la Atleti în această perioadă, mari unele dintre ele. Foarte mari, dacă e să ne uităm acum la Julian Alvarez.

Iar acest „Ole, ole, ole, Cholo Simeone!” se va auzi și mai tare acum, după acest succes în fața marelui rival de la Real Madrid. Eventual, de 5 ori mai tare, de 5 ori ”Ole!”, pentru fiecare gol din „manita” îndesată în poarta lui Courtois.

Ceva ce nu s-a mai văzut din 1950. Viceversa nu-i neapărat valabilă, dar pentru fanul lui Atletico, Real Madrid nu e doar un rival, e de-a dreptul un dușman, iar o victorie ca asta poate salva un sezon ce a pornit departe de așteptările generate de o campanie de transferuri demnă chiar de „Bernabeu”.

Simeone era cam cu spatele la zid înaintea partidei. Era deja la 9 puncte de, am convenit, „dușman”, iar un eșec era echivalent cu ieșirea din lupta pentru titlu încă din septembrie. Ceva totuși de neacceptat pentru antrenor atât de ambițios.

Mai ales că se juca pe „Metropolitano”, un aliat atât de fidel, dar care, la o adică, se poate transforma lesne într-o durere de cap. Nici măcar nu e nevoie de fluierături pentru asta, e nevoie doar de acel murmur care, zic fotbaliștii, e chiar mai deranjant. Iar Atletico a abordat exact așa meciul, ca un condamnat cu spatele la zid, care știe că singura lui șansă e victoria. În care a crezut chiar și-atunci când tabela dădea semne că se împotrivește.

Xabi Alonso, între semne de întrebare și exclamare

De partea cealaltă, nou în astfel de dueluri cu războinicul Simeone, Xabi Alonso lasă impresia că n-a știut ce-l așteaptă. Xabi fiind, ca să înțelegem exact situația, al 7-lea antrenor al Madridului pe care-l întâlnește Cholo de când stă pe banca lui Atleti.

În condițiile în care Ancelotti a fost în două perioade. Poate prea influențat de parcursul impecabil din campionat și Champions League, iar aici mă refer la victoriile obținute, nu neapărat la joc, Xabi Alonso n-a simțit că, de fapt, Atletico e cam singurul rival tare din acest debut de sezon, cu tot respectul pentru Marseille.

În afară de Atletico, în scurtul mandat al lui Xabi a mai fost doar PSG ca adversar cu talie, în America, la Mondialul cluburilor și se știe rezultatul. Atunci s-a zis că e prea devreme, acum pare că retorica asta a revenit.

Și totuși, dacă admitem că împotriva Parisului a fost devreme, sâmbătă au apărut primele semne de întrebare în dreptul lui Xabi Alonso. Mai întâi au fost de exclamare, atunci când în formula de start a apărut Bellingham.

A fost cred evident pentru toată lumea că englezul n-are încă ritmul necesar pentru un astfel de duel, mirarea vine din lipsa acestei percepții și la Xabi. Care, spun din nou, a dat senzația că nu știe ce fel de adversar are în față.

A tot vorbit antrenorul Madridului de meritocrație, de un prim ”11” în care să joace doar cei ce merită, mă întreb ce-o fi în mintea lui Mastantuono, sacrificat sâmbătă după ce tocmai dăduse primul gol în tricoul Madridului, prilej numai bun pentru aparatul mediatic din jurul clubului să dezvolte paralele cu Di Stefano și tot așa.

Semnele de întrebare au luat locul celor de exclamare la momentul înlocuirii lui Arda Guler, cel mai bun om al echipei în prima parte, singurul care pare să fi stabilit o conexiune în regulă cu Mbappe. O schimbare pe care n-a înțeles-o nimeni, în frunte cu Arda Guler.

Pentru Xabi Alonso e primul moment cu adevărat dificil. Fața lui Florentino Perez la final era cam străvezie. De două ori a fost prins în cadrele televiziunii spaniole în timpul meciului, de fiecare dată butona pe telefonul mobil.

Nu încerc nicio paralelă cu chestie asta, să stea liniștiți cei dornici de show-uri, totuși Florentino, chiar dacă exagerează în anumite aspecte, a avut jucării când a fost mic și n-are nevoie acum, plus că n-ar fi făcut miliarde dacă n-ar fi priceput că nu le știe pe toate. Însă cele aproape 9 ore de călătorie spre Kazahstan ale madrilenilor nu vor fi foarte simple.

Starea de spirit era în stratosferă după primele etape, dar cele 5 goluri încasate, plus imaginea dezolantă lăsată în a doua repriză cântăresc acum mai mult decât cele 7 victorii la rând. Sunt convins însă că Xabi Alonso, un tip extrem de inteligent, știa la ce se înhamă și, dincolo de toate, știa că șantierul e abia la început. În mod normal ar trebui să știe asta și Florentino, care a făcut avere în zona asta a construcțiilor.

Piticii de pe umerii lui Cholo

Mă întorc, în final, la Simeone. Senzația e că tot încearcă să dezbrace, măcar fotbalistic, acea haină cenușie cu care ne-a obișnuit. Și nu prea îi iese, pentru că tot ceea a realizat el la această echipă s-a bazat pe eroism și suferință, nu pe zâmbet și bună dispoziție.

Are acum la dispoziție cel mai bun lot din ultimii 20 de ani, cel mai ofensiv și ofertant din punct de vedere al fotbalului, iar ultimele două partide, cu ”remontada” inclusă confirmă într-un fel ideea. Parcă totuși ar avea pe fiecare umăr câte un pitic nevăzut, care-i șoptește câte ceva la ureche. Unul îi zice, „fotbal, Cholo, fotbal!”, celălalt îi dă peste mână, „eroic, Cholo, eroic!”.

Iar cei care, poate, se gândeau că a venit și momentul schimbării, că ciclul e deja cam lung, își dau seama, a câta oară, că echipa asta fără Simeone cu greu poate fi concepută.

Nu știu ce-o fi fost Simeone într-o existență anterioară, dar e mai mult decât posibil să fi fost pisică. Ce nu și-a consumat cele 9 vieți pe care se zice că le posedă și le-a pasat către actuala trecere pe pământ a lui Cholo. Altfel nu se explic