)
Articol de Andrei Niculescu - Publicat luni, 20 iulie 2026 12:51 / Actualizat luni, 20 iulie 2026 14:39
O să-mi permit să încep cu Messi. Cu pierzătorul, cum ar veni. Învingătorul ia totul, știu, dar merită și învinsul câteodată o deschidere de pagină. Mai ales dacă e Messi. Cu atât mai mult pentru că e Messi. Lacrimile sale au inundat ecranele la finalul finalei, iar regizorul transmisunii pesemne că a avut o mare dilemă. Pe cine să stea mai mult cu imaginile, pe jucătorii Spaniei și a lor bucurie de proaspeți campioni mondiali, ori pe Lionel, omul în jurul căruia s-a învârtit fotbalul ultimelor două decenii.
Sunt convins că lacrimile lui Messi au făcut ca bucuria multora dintre cei care și-au dorit victoria Spaniei să fie, măcar pentru câteva zeci de secunde, un pic mai reținută. Și bărbații plâng, de mai multe ori decât s-ar putea crede și decât ar vrea ei înșiși, dar imaginea nu-i neapărat dintre cele plăcute ochiului.
Se tot spune că lacrimile sunt oglinda sufletului și e corect, se mai spune că atunci când plângi pentru ceva sau cineva înseamnă că sufletul tău simte o pierdere. Cred că regretele lui Leo nu erau neapărat îndreptate spre finala pierdută de el, ci mai degrabă pentru că n-a putut să le aducă o ultimă bucurie alor săi. Și-a dorit ca acest ultim tango să fie unul memorabil, dar n-a fost să fie.
Și ceva-mi spune că lacrimile sunt și pentru finalul ce se apropie. Finalul unei cariere cum n-a mai fost, a unui jucător cum n-a mai fost și care, e foarte posibil nici să nu mai fie.
„Eram fericiți, dar nu știam” a fost un titlu memorabil dat în vremea pandemiei. Am fost fericiți privindu-l pe Messi luptându-se în toți acești ani cu propriul destin și punându-ne pe tavă cea mai frumoasă rivalitate sportivă din toate câte au fost și vor mai fi în sportul mondial. Am fost fericiți, dar nu știam asta, nu știm nici acum prea bine, dar o să ne dăm noi seama mai târziu. Messi nu e un învins al acestui Mondial, deși a pierdut finala. Pentru că, până la finală, a câștigat o luptă inegală, cea cu timpul.
Eroul e Ferran, dar Spania e a tuturor
Și-acum despre Spania. „De puta madre!”, vă amintiți ce spuneam tot aici după semifinala cu Franța? Se potrivește de minune nu pentru ultimul act ci pentru tot turneul. Spania a fost o echipă în adevăratul sens al cuvântului, de la început până la final. Chiar și-atunci când „capetele verzi” aruncau cu semne de întrebare asupra capacității campioanei Europei de a repeta parcursul generației lui Iniesta, Xavi, Casillas și Ramos.
Apropo, ce imagine frumoasă cu campionii mondiali din 2010 sărbătorind golul lui Ferran într-o lojă, ca pe teren, la Johanesburg! Spania lui De la Fuente ne-a demonstrat încă o dată că valoarea individuală trece în plan secund atunci când grupul e unit, atunci când ”toți pentru unul și unul pentru toți” nu e doar o replică, e o realitate. Mușchetarii Spaniei au fost iar la înălțime și nu cred că există cineva care să poată contesta, cu argumente logice, acest titlu mondial.
Azi, eroul e Ferran. Pentru că istoria se scrie și-așa. Ironizat, criticat, minimizat, Ferran calcă pe urmele lui Iniesta și va avea un loc în istoria fotbalului spaniol. Don Andres avea 26 de ani în 2010, Ferran are, ce să vezi, 26 de ani astăzi. Don Andres a dat gol în minutul 116, iar Ferran în 106, dar nu coincidențele astea sunt relevante în paralela ce se face între cele două trofee pe care a pus mâna Spania.
Ci fotbalul pe care l-a propus de fiecare dată, pe care l-a respectat de fiecare dată, pe care nu l-a trădat și care a transformat ”Furia roja” în forța dominantă a acestui secol. Două titluri mondiale, trei europene, un titlu olimpic, plus o groază de finale de Champions League sau Europa League la nivelul cluburilor, toate astea s-au întâmplat sub ochii noștri, în acesti 26 de ani. Pesemne că ceva se face bine din punct de vedere fotbalistic în această țară, nu credeți?
Eroul e Ferran, dar Spania de azi e a lui Rodri, acest colosal Balon de Aur căruia nimeni, nici măcar la Madrid, nu-i contestă strălucirea. Și care a știut să domine timpii nu doar pe teren, ci și la festivitatea de premiere, atunci când a așteptat elegant (și inteligent) ca Donald Trump să iasă în sfârșit din cadru pentru a putea ridica deasupra capului trofeul.
E Spania a lui Cubarsi, a lui Dani Olmo, a lui Cucurella sau Oyarzabal, anti-eroi prin excelență. A lui Unai Simon, portarul turneului, în dreptul căruia cu greu găsim o intervenție miraculoasă, pentru că n-a fost nevoie. Și, da, e Spania lui Lamine Yamal, al cărui turneu final a fost mai degrabă modest, dar care e chemat să scotocească după bastonul de mareșal prin ranițele celor amintiți.
A fost primul lui dans la acest nivel de mediatizare și, știți cum e, prima dată e ca prima dată, climax-ul vine pe parcurs, când presiunea născută din dorința de a fi la înălțime se mai duce și apare plăcerea. La 19 ani, Lamine e deja campion european și mondial, menos mal, cum ar zice spaniolii, că n-a luat și Champions League cu Barcelona că putea deja să se lase.
Eroul e Ferran, dar e Spania lui Luis de la Fuente. Întru totul. La fel cum cea din 2010 a fost a lui Del Bosque, iar cea din 2008, care a deschis ușa spre marile performanțe, a fost a lui Luis Aragones. Luis de la Fuente e un senior, un tip discret și deloc pretențios, un om pentru care ideile sunt de neatins și filozofia de neschimbat. Un lider perfect penru un vestiar pe care l-a modelat așa cum a crezut de cuviință.
A fost o finală fără istoric și care nu va intra în istorie. E și greu atunci când de jucat a jucat o singură echipă. Maradona spunea odată că mingea trebuie tratată cu respect, trebuie dezmierdată. Argentinienii n-au dezmierdat-o sau poate că așa au gândit ei că trebuie să procedeze, asta a fost muzica pe care au găsit ei de cuviință s-o pună pentru ultimul dans al eroului lor. Într-un fel, Scaloni trebuie înțeles înainte de a fi criticat.
A mers pe mâna celor care au câștigat în Qatar, a crezut că dacă Messi poate învinge timpul, o vor putea face și ceilalți. Acum e într-un moment de cumpănă, nu mai e prea sigur că-și dorește să continue fiindcă înțelege perfect că nimic nu va mai fi la fel fără Messi.
Spania e campioana unui Mondial ce va rămâne în istorie pentru multe bazaconii. Dar e o campioană dreaptă. Și e un model. Tare bine ar fi dacă am înțelege cu toții câte ceva din tot ceea ce s-a întâmplat în această lună și jumătate.
