Să ne revedem sănătoși! Sportul românesc are nevoie de tine, Ana

Lotul olimpic al României a ajuns la Rio pe 25 iulie 2016. Oamenii se temeau de virusul zika, la scara istoriei o glumă, dacă cineva ar fi putut anticipa ce urma să vină. 

Pe aeroportul Galeao, turnat pe o peninsulă din Golful Guanabara, sportivii din toată lumea debarcau unul după altul, amețiți, la capătul unor curse care duraseră zeci de ore, pentru cei mai mulți dintre ei. 

Prima dintre „tricolori” a apărut Ana Maria Popescu. Ca de obicei și-a pus platoșa siguranței. Cu o jumătate de zâmbet, puțin agresivă, gata de îmbarcare pentru Satul Olimpic. „Cum vă simțiți, Ana? Ce sperați să realizați aici?”. Interviurile de la roata autocarului sunt stinghere și aparent fără sens, la început, dar apoi, pe parcursul competiției, devin tot mai interesante. Sunt acele 10 minute când nu te grăbești, în fond, să ajungi nicăieri.

„Până acum primeam indicații de medalii. Acum, oamenii ne-au zis doar: «Să vă întoarceți sănătoși acasă!»”, răspunde Ana Maria Popescu. 

Pentru români, a fost una dintre frazele premonitorii ale Jocurilor Olimpice. Echipa de spadă fete, condusă pe planșă de Ana, avea să aducă singurul aur al ediției braziliene pentru noi, punându-ne inima la loc după eșecurile în serie. 

Într-o societate dominată de prestigiul dobândit mai degrabă prin alții, într-o lume în care „tribul ne cheamă mereu” ca să ne ia libertatea, vorba lui Karl Popper, campioana de la scrimă ne dorea ceva concret, precis și distribuit cât de cât democratic: sănătate. În loc de indicații, de impuneri, de „norme de glorie”, e nevoie, din când în când, și de un moment la roata autobuzului.

Da, Ana va începe o viață nouă. Dar nu-i va fi ușor nici de acum înainte. Conducătoare, antrenoare, vom vedea, va fi pusă în ecuația delicată de a da indicații fără să se simtă ceilalți dominați. E mult mai greu decât să primești.