Am obosit

Simpatizez cu domnul Balaj și aș putea spune că am trecut printr-o situație similară, în care îmi pierdusem cheful pentru tot ce înseamnă fotbal, într-o anumită perioadă când presiunea venea din toate părțile pentru un singur lucru: rezultatul de sâmbătă.

Obiectivul

Pentru fotbalul românesc, tot ce contează este azi.

Azi îți sunt definite cariera, personalitatea și competența. Nu contează ce ai făcut, ce vrei să faci sau ce plan ai. Nu contează ce misiune ai, ce plan de dezvoltare ai pentru club. Nu contează dacă ai o carieră perfectă sau ești la început de drum, tot ce contează este ca echipa ta să marcheze un gol și să-ți mai cumperi liniște până săptămâna viitoare.

Fotbalul românesc este o menghină care strânge la orice gol primit, iar rândul te sare la goluri marcate. E o ruletă rusească de care n-ai cum să scapi, orice ai face.

Și Mircea Lucescu e contestat, după ce într-o viață a ajuns al treilea cel mai mare antrenor din istoria fotbalului ca trofee cucerite. Nu contează. N-a câștigat azi, n-a făcut nimic, e depășit și trebuie să vină altul. Care altul? Altul la rând.

În România, dacă câștigi, ești norocos, ai relații sau ai făcut aranjamente. Lumea fotbalului și suporterii îți dau credit cu dobândă mare. Se comportă ca un IFN care îți da cât să nu-ți ajungă, dar cere mult în timp scurt. În fotbalul românesc nu poți să ieși pe plus, doar amâni momentul în care ești criticat.

Deși suporterii văd din exterior, vă spun din interior că e plăcut până nu mai e.

Pasiunea pe care o ai, fie că ești fotbalist sau oficial, rezistă până când te lovești de realitatea mediului. De la Satu Mare până la București și de la Timișoara până la Constanța, toată lumea știe fotbal. Nu există om, fie el suporter, implicat direct sau indirect care să nu știe fotbal.

Ba mai mult, singura certitudine e că tu, cel care lucrezi în fotbal și vrei să faci ceva, ești slab.

Înainte erai slab doar la stadion, azi ești slab și acasă.

Avem toți internet și avem o voce pe care o folosim doar în scop critic. Internetul te lasă să-ți faci o mască, pentru a-ți arăta adevărata față.

Înțeleg de ce oamenii o fac, înțeleg frustrarea și nevoia de a te simți mai bine cu tine dacă îl pui pe altul mai jos, dar în același timp nu înțeleg de ce trebuie să spui ceva dacă n-ai nimic bun de spus.

Soluția

Era o emisiune la TV acum mulți ani care avea tot felul de răspunsuri la întrebarea „Care e soluția?”. Niște domnișoare țipau la TV să ceară soluția.

De la datul cu părerea până la înjurături, cineva venea cu o soluție care nu era bună oricum.

Dacă vă aduceți aminte emisiunea, fix așa te simți și în fotbal. Orice întrebare pe care o pui are un răspuns agresiv, din care reiese că nu ești ce trebuie. Totuși, dacă întrebi ce trebuie, ai răspunsuri sigure și simple care se încheie cu câteva concluzii-șablon:

„Cine are răbdare?!”, „La noi nu merge!”, „Nu sunt bani!”, „Nu e bine!” sau mai pe scurt „Cine eşti tu şi ce ai fācut?!”. Bineînțeles, orice ai fi făcut, nu e suficient.

De încercat, nimeni nu vrea să o facă, iar dacă încerci, mai devreme sau mai târziu, devii antipatic.

Oamenii sunt ființe sociale care au nevoie atât de statut, cât și de validare, iar în mediul critic al fotbalului românesc îți pierzi statutul repede, iar validarea o „cerșești” prin mici momente de succes într-un fotbal care nu mai știe cum arată succesul.

Succesul

Succesul pentru noi se definește prin prinderea locului 6 într-un campionat care abia prinde loc în grupele europene. Facem o sărbătoare dacă se întâmplă să ne calificăm, dar nu luăm în calcul că în aceleași grupe au intrat și echipe din Malta, Feroe, chiar și Gibraltar.

Contează că suntem acolo până la urmă.

Tragem un an care e definit de scandaluri după aproape fiecare etapă să ajungem… fix în același punct.

Într-un mediu în care totul este atât de imprevizibil, paradoxal suntem previzibili în tot ceea ce facem.

Fotbalul pentru noi e un lucru foarte important.

Dar dacă e atât de important, de ce nu avem grijă de el?

Performanța

Vrem performanță, dar nu știm să o definim.

Dacă e performanță să câștigi campionatul și să ieși după un tur din Europa, înseamnă că trăim într-un alt paradox. Cerem prea puțin, dar în egală măsură cerem și prea mult.

De ce suntem nemulțumiți că nu ajungem la turnee finale sau în grupele Champions League, dacă performanța pentru noi e definită în măsura campionatului nostru?

De ce vrem să jucăm ca Barcelona, când noi nu facem nimic din ce face Barcelona?

De ce vrem să fim Spania, când noi ne pricepem să fim români?

Deci să înțelegem exact ce vrem ca suporteri:

• Vrem să jucăm fotbal doar cu români, dar deja știm că românii nu sunt buni.

• Totuși, credem că suntem buni, pentru că suntem talentați, dar nu mai suntem așa de talentați, că nu mai suntem așa buni.

• Ca să fim mai buni, trebuie să ne uităm „afară”, dar nu vrem asta, pentru că străinii pe care îi aducem nu au valoare.

• Și dacă aducem pe cineva bun de afară, sigur nu e bun, că altfel nu venea la noi.

Da, face sens total.

Revenind la lucruri mai raționale, în legătură cu performanța și soluțiile, ele sunt simple, dar în egală măsură complicate.

De ce e simplu? Pentru că trebuie doar să definim cine suntem și ce vrem.

Dezvoltarea începe cu evaluarea situației în mod corect.

De ce e complicat? Pentru că nu vedem nevoia de dezvoltare, ci doar pe cea de rezultat.

Performanța trebuie să se facă pe două planuri: sportiv și financiar.

Dacă sportiv am stabilit că ne mulțumim cu puțin, dar vrem și mult, performanța financiară cum se definește?

Cumva, pentru noi e super bine când dăm banii la timp și e normal să fie o lună întârziere.

Deci cum să vorbim despre produs bani, dacă noi abia suntem la cheltuieli?

Opinia ar fi mult mai amplă și ar plictisi, dacă n-a făcut-o deja, dar concluzia e că noi, ca suporteri, chibiți, oficiali, presă, trebuie să redefinim mediul.

E unul mult prea critic pentru ceea ce putem și vrem, iar singura soluție este să ne dăm seama de punctul la care suntem și la care am fost.

Rezultatele istorice selective nu ne oferă tradiție în performanță și succes.

Ne oferă cel mult un sentiment de nostalgie care în fotbalul de azi nu prea se mai poate repeta.

Refuzăm să înțelegem că sportul s-a schimbat, nu implică doar talent, ci și educație în domeniu.

Presiunea despre care vorbim este datorată faptului că refuzăm să ne acceptăm condiția actuală. Trăim din amintiri și cu toții am vrea să retrăim unele momente, dar din păcate e imposibil. Ceea ce e posibil este viitorul pe care îl putem construi doar dacă renunțăm la trecut.