)
Articol de Ioana Mihalcea - Publicat miercuri, 07 iulie 2021 21:15 / Actualizat miercuri, 07 iulie 2021 21:26
Noile stadioane din România le înlocuiesc încet, încet pe cele originale. Originale nu doar pentru că au fost primele, ci pentru că au fost unice, găzduind momente de neegalat, de-a lungul a zeci de ani.
Azi a fost inaugurat oficial noul Ghencea.
Acest eveniment îmi amintește de un episod remarcabil din „Black Mirror”, numit „Be right back”, în care o tânără al cărei iubit moare vrea să-l păstreze alături de ea prin intermediul unei variante virtuale a acestuia, updatată apoi la un android. Versiunea post-mortem e una de consolare, construită din prezența lui online, cea publică, și din imagini private, încărcate în sistem de iubita lui. Un apropo la „Nava lui Tezeu” și la paradoxul: „Un obiect ale cărui componente au fost înlocuite în totalitate rămâne în esență același obiect?”.
21 de grame de suflet
Mersul la stadion e o formă de apartenență. Față de club, de oamenii din jur, de stadion în sine. Simțim o unitate, un fir nevăzut care ne leagă pe toți. Chiar dacă nu cădem întotdeauna de acord asupra jucătorilor, a rezultatelor, a reacțiilor, să fii printre oameni ca tine te consolează mai mult ca orice.
Imagini de la amicalul CSA Steaua - OFK Belgrad, la inaugurarea arenei din Ghencea
O nouă paralelă cinematografică, de data asta cu filmul „21 de grame”. Bazat pe faptul că un experiment din 1907 a dorit să arate, din punct de vedere științific, că sufletul unei persoane cântărește 21 de grame. Nu a reușit să aducă o dovadă credibilă, dar a lăsat în urmă o metaforă de excepție.
Sufletul unui stadion în ce stă? Dacă l-am dărâma și am cântări molozul rămas după trecerea macaralelor și excavatoarelor, câte (kilo)grame ar lipsi? Dacă facem altul, înlocuind toate elementele, dar numindu-l la fel, mai e oare același stadion?
„Atunci când am fost la meci pe...”
În orice caz, în cele 21 de grame de suflet uman trebuie să existe un nanogram, un grăunte mai mult sau mai puțin semnificativ, care păstrează în el toate emoțiile trăite pe stadion.
Și acolo, în memoria noastră colectivă, a tuturor celor care am călcat vreodată pe acea bucată de pământ, a celor care ne-am lăsat de fiecare dată câteva ore din viață pe scaunele lui prăfuite, pe betonul crăpat de timp și de milioanele de pași, acolo, bătrânul stadion - înlocuit în realitate de OZN-uri din ce în ce mai strălucitoare și mai inteligente - trăiește în continuare, ca o mărturie a tuturor lucrurilor care ne unesc și a amintirilor care încep cu „Atunci când am fost la meci pe...”.
În Ghencea a fost un stadion. De azi e, oficial, o arenă. Și nu, nu e același lucru.
