Azteca, LSD-ul mexican

Să vezi o partidă a Mexicului pe Azteca, o arenă mitică, acolo unde Pelé și Maradona au devenit regi ai lumii, e ca și cum ai lua o doză bună de LSD. Toate emoțiile se amplifică de 100 de ori.

Nerăbdarea.

M-am trezit la 7 dimineața, deși corpul îmi tot cerea somn după trei zile pline prin Ciudad de México.

Tristețea.

Cea din ochii șoferului de Uber care ne-a dus până la stația de metrou. Probabil e greu să fii mexican, echipa ta să deschidă Mondialul acasă, iar tu să transporți doi români cu mașina.

Bucuria.

În metrou, nu mai vedeai oameni plictisiți și transpirați care se întorc de la muncă. Parcă, dintr-o dată, și-au dat hainele ponosite jos, și-au pus tricoul verde al naționalei și, ca printr-un miracol, au devenit mai luminoși, mai zâmbitori.

Entuziasmul.

Am dansat în fața stadionului cu femei mignone îmbrăcate în portul lor tradițional plin de culoare, am fredonat cântece pe care nu le știam alături de bărbați cu burtă și mustață.

Frustrarea.

Cauzată de Wi-Fi-ul „à la Clinceni” din centrul media. Să ai atâtea momente superbe surprinse pe aparat și pe telefon, dar să nu le poți trimite în redacție. Parcă ai lua interviul vieții tale cu Messi, iar la final ai realiza că nu ai apăsat butonul de înregistrare.

Euforia.

Am urcat zeci de trepte ca să ajung la locul meu din tribună. Când am ieșit la aer și am dat cu ochii de lumina după-amiezii care se revărsa peste cel mai mare stadion de la acest Mondial, m-am simțit ca atunci când vezi prima oară soarele după o iarnă polară.

Fericirea.

Ceremonia „aztecă” de deschidere din Mexic, foto: Imago

Că văd live un spectacol de deschidere atât de plin de energie, că aud vocea dumnezeiască a lui Andrea Bocelli și că sunt martor la cea mai emoționantă intonare a imnurilor din istoria fotbalului.

Dezamăgirea.

Că România nu ia parte la cel mai de impact eveniment din istoria planetei, care aduce la un loc miliarde de oameni. Singura noastră legătură cu această competiție a fost steagul arborat în înaltul tribunelor, ca o amintire palidă că Lucescu și compania au jucat și ei în Mexic în urmă cu 56 de ani.

Dorul.

De fetița și de iubita mea, pe care nu le voi vedea timp de trei săptămâni. Cu ele mi-ar fi plăcut să împart toate aceste trăiri amestecate într-o zi de joi.

Avea dreptate Brené Brown când vorbea despre contagiunea emoțională în masă. Atunci când ești înconjurat de mii de suflete – fie că ești la un concert, la un meci sau chiar la o înmormântare – îți recapeți încrederea în oameni.

În astfel de momente, diferențele dintre noi nu mai sunt motiv de ură, ci de acceptare. Și nu contează dacă ești născut la Sankt Petersburg, New York, Ciudad de México sau Cape Town: e loc pentru toți pe acest Pământ. Iar fotbalul, uneori, ni le amintește pe toate.