Monstrul din oglindă

Când The Guardian sau Daily Mail îl descriu pe Gianni Infantino ca pe un „bufon zâmbitor”, „șarlatan” sau „laș”, jurnaliștii britanici pun degetul pe o plagă cât se poate de reală.

Însă, din dorința legitimă de a taxa cupiditatea elvețianului, ei tind să-l picteze pe Infantino ca pe o anomalie izolată, ca pe un monstru picat din senin pe planeta Fotbal pentru a pângări puritatea unui sport altminteri imaculat.

Un rechizitoriu violent, sclipitor la suprafață, dar de o ipocrizie cruntă.

Lăcomia ca natură umană

Adevărul este mult mai cinic și, de aceea, mult mai greu de înghițit de către stomacurile sensibile ale moraliștilor de serviciu.

Gianni Infantino nu este o anomalie a sistemului — el este produsul de vârf al naturii umane contemporane.

Este emanația pură a unui consumerism sălbatic care a înghițit, cu fulgi cu tot, societatea globală.

Scriitorul Robert Greene, în anatomia sa asupra psihicului, Legile naturii umane, pune bisturiul exact pe acest comportament.

Oamenii au o tendință organică de a-și proiecta propria umbră – propriile pulsiuni refulate de lăcomie, egoism și parvenire – asupra unor figuri publice.

Îl urâm pe Infantino nu pentru că e diferit de noi, ci pentru că reprezintă exact ceea ce am deveni aproape oricare dintre noi dacă am primi pe mână cheile de la seiful elvețian.

Lăcomia federației nu este o invenție de laborator; este lăcomia generalizată a lui Homo Consumericus.

Vrem turnee gigant, vrem meciuri în fiecare zi, vrem spectacol total pe ecrane 4K, vrem să consumăm până la vomă, dar ne strâmbăm din nas când ni se prezintă nota de plată sau când „pauza de hidratare” devine spațiu publicitar.

Vrem marfă. Iar Infantino doar livrează această marfă, aplicând o lege fundamentală a puterii din arsenalul lui Greene: poartă masca bufonului zâmbitor tocmai pentru că știe că o mutră rigidă, dictatorială, ar speria turma.

Bizonul planetar și selfie-ul cu „Diavolul”

Iar dovada supremă a acestei orbiri colective nu se află în editorialele din presa de la Londra, ci direct la firul ierbii. Haideți să privim realitatea în față. Uitați-vă la videoul de mai jos:

La meciul dintre Iran și Noua Zeelandă, în loja principală a stadionului SF din Los Angeles, unde bogații FIFA stau la câțiva metri de pământeni, și-a făcut apariția însuși Infantino.

Cum a reacționat masa de manevră? Aceeași masă care, probabil, cu o seară înainte dădea like-uri furioase pe rețelele sociale la articolele care îl desființau pe „șarlatan”?

S-au revoltat? L-au huiduit? I-au întors spatele în semn de protest pentru toate „nenorocirile” făcute?

Nici vorbă. S-a declanșat frenezia colectivă. A fost un asalt general, o busculadă comică pentru poze.

Oameni în toată firea se înghesuiau, cu ecranele telefoanelor luminate, cerșind umili o fărâmă din aura puterii.

Iar cireașa de pe tortul grotescului a venit când un fan, extaziat de proximitatea fizică a zeului banului, i-a urlat din străfundurile rărunchilor: „One of the best!”

Aici se prăbușește tot eșafodajul moralist.

Robert Greene numește asta Legea Conformismului de Grup: în fața puterii și a statutului, individul își pierde instantaneu busola etică și devine o maimuță dresată care caută validare prin asociere.

Vrem să fim în poză cu cel pe care îl numim tiran, doar pentru că tiranul e faimos și are buzunarele pline.

Infantino rămâne pentru că acolo e locul său

Infantino nu va cădea și nici nu are de ce. El nu este un accident istoric, ci oglinda perfectă în care refuzăm să ne privim.

Atâta timp cât societatea este guvernată de foamea de statut, de lăcomia mascată în „entertainment” și de reflexul pavlovian de a scoate smartphone-ul pentru un selfie cu oricine deține puterea, fotbalul va rămâne exact așa cum este.

Nu Infantino a jefuit fotbalul. Noi ne-am vândut demnitatea pentru un bilet la circ și o postare pe Instagram. Infantino este doar cel care încasează comisionul acestei tranzacții morale.