)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat marti, 07 aprilie 2026 21:01 / Actualizat miercuri, 08 aprilie 2026 04:38
Am ajuns și aici, unde viața a pus punct și a început nemurirea. Mircea Lucescu ne-a părăsit, dar așa cum a vrut, în termenii săi, răpus de marea sa pasiune, fotbalul. Nu cred în destin, dar am așa o senzație, imposibil de explicat, că nici nu se putea altfel.
Intrase de mult în legendă, era locul doi sau trei în lume (nici istoria nu era sigură) all time la numărul de trofee câștigate, după Sir Alex Ferguson și Guardiola? Le-a adunat prin România, Turcia, Ucraina, Rusia, chiar și Italia. Plus Cupa UEFA și Supercupa Europei. Imens, imposibil de cuprins în câteva rânduri. Nu va mai fi un antrenor român ca el, cu asta cred că putem fi toți de acord.
Îmi amintesc că acum doi ani, văzând acea ierarhie, era chiar simpatic în îndârjirea sa, spunând că "eu sunt încă pe locul 2, la egalitate cu Guardiola. Şi eu am 37 de trofee. Sunt considerate titluri şi cele două promovări în Serie A, de pe locul 1, dar și cea cu Corvinul Hunedoara, în Divizia A".
Așa era nea Mircea, un amalgam de orgoliu și pasiune, amândouă parcă fără limite, motoarele care l-au făcut campionul care a fost.
A ars prea intens și prea multă vreme pe rugul sportului rege ca să fie altfel. Nu l-au doborât leucemia, problemele de inimă, AVC-urile sau trombozele pulmonare. Ele au fost doar un efect, o uzură inevitabilă a timpului.
Până la urmă, cauza a fost nenorocitul ăsta de baraj cu Turcia, meciul ăla pierdut aproape fără luptă de cei din teren și poate chiar și de el. Bătălia aia pe care cei mai mulți au spus și vor spune că nu trebuia s-o mai ducă.
Dar nea Mircea nu putea face asta. Nu nea Mircea. Fiindcă nu putea, nu știa cum să renunțe. A spus-o clar, simțea că ar fi murit mult mai repede fără fotbal. Deși, dincolo de declarațiile publice, era clar că nu mai putea, că era pe marginea prăpastiei.
Nu, el avea mereu meci, trebuia să câștige, sau măcar să încerce. N-a murit pe teren sau la antrenament, cum își dorea, dar tot de fotbal, când a căzut în mijlocul „tricolorilor", la ședința tehnică de după înfrângerea cu otomanii. Atunci a murit de fapt. Ceea ce a urmat a fost doar o agonie, chiar dacă s-a spus că urma chiar să iasă din spital, acum doar câteva zile.
Se spune că important în viață e să le spui celor dragi cât de mult îi prețuiești, cât de mult îi iubești, cât ne sunt alături, nu după. Am trecut prin asta cu tatăl meu, cu nici trei ani în urmă. Un om simplu și blând, răpus de Alzheimer. Dar câteva luni, cât a mai fost lucid, am apucat să-i spun că-l iubesc, să-i pup mâinile în fiecare zi până s-a rătăcit. Măcar atât.
Sper că și cei din familia lui nea Mircea au apucat să facă asta, să-i spună tot ce era important de spus, de plâns, de zâmbit, împreună, când încă mai era.
N-a fost un sfânt. A făcut și bune, și rele. A fost și omul sistemului comunist, dar și victima lui, mai ales când a fost alungat de la națională după o victorie, 4-0 cu Austria, acum 40 de ani! O rană care nu i s-a închis niciodată.
A făcut jocuri și jocurile, golgheteri, chiar și Ghete de Aur, dar a fost și mentor și profesor pentru mulți dintre marii fotbaliști români din ultima jumătate de secol. Știu sigur nu l-am fi avut pe Hagi '94 fără nea Mircea!
A învins pe nedrept, a pus eșecurile de multe ori pe ghinion. S-a certat mereu cu arbitrii și pentru un metru de aut, pentru o palmă de ofsaid. Nu a acceptat înfrângerea nici când îl lovea evidența. Dar "nebunia" asta l-a dus în top, printre nemuritori. Fără ea ar fi fost, cel mai probabil, doar un oarecare.
Și noi nu cred că am apucat să-i mulțumim pentru asta. Mai mult l-am criticat, l-am pus la zid. De lăudat, parcă ceva mai puțin. Inclusiv eu. Așa că, deși acum e prea târziu, "Paul", cum m-ați poreclit la o conferință de presă, când ne certam pe tema "Steaua nu e FCSB", vrea să vă spună mulțumesc. Mulțumesc, nea Mircea!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
