Emerit Ienei

Îmi era dor de Emeric Ienei. De vorba lui domoală și totuși fermă. De energia pozitivă pe care o transmitea. De zâmbetul de om bun. De aceea, duminică, atunci când am comentat West Ham-Newcastle pe voyo, am povestit pe meci despre performanța Stelei lui Ienei de a o elimina pe West Ham.

A fost o performanță specială, demnă de a fi pusă lângă cele clasice din anii ‘80, pentru că West Ham avea atunci, în ‘99, niște nume uluitoare, Paolo Di Canio, Frank Lampard, Rio Ferdinand, Joe Cole. Și totuși, ce ridicol, la Steaua au jucat în acea dublă și Miu sau Ogăraru, care susțin acum această feliere a istoriei Stelei în urma căreia performanța formidabilă a eliminării lui West Ham a rămas a „nimănui”.

Este în no man’s land-ul generat de ciopârțirea prin justiție a istoriei celei mai mari echipe de fotbal a României. O ciuntire cu care marele Ienei nu a fost niciodată de acord.

Modestia unui uriaș

Când am făcut un mini-documentar despre cariera lui Emeric Ienei, am fost impresionat de naturalețea, modestia cu care imensul antrenor vorbea despre „faptele sale de arme”. Omul a fost un vizionar, un inovator, un învingător cu un loc unic în istoria fotbalului nostru și chiar european.

Și cu toate acestea, povestea fără emfază despre momente pe care, probabil, nu le vom mai trăi niciodată. E atâta generozitate în acea destăinuire pe care a făcut-o despre cel mai frumos moment din istoria fotbalului nostru: „Lăcătuș și cu Balint au venit la mine și mi-au spus să-i las să bată la loviturile de departajare că astfel Steaua va câștiga finala și d-voastră veți fi antrenorul echipei care a cucerit Cupa Campionilor”.

Emeric Ienei a dus ideea de revoluție în fotbal la un nivel uluitor. În preliminariile Mondialului din ‘90 a venit cu o linie de mijloc cu 3 jucători aflați la același meci la prima apariție într-o partidă oficială pentru România. Iar revoluția lui Ienei a dus la revenirea noastră la Mondial după 20 de ani și la bucuria experienței de la Coppa del Mondo imediat după Revoluție. Revoluționar a fost și jocul Stelei în care circulația mingii, viteza jocului au făcut din această echipă regina Europei cu un stil propriu, special.

Pentru Ienei, fotbalul era Jocul

Repetiția cuvântului „joc” nu este întâmplătoare în fraza anterioară. Acesta era cuvântul favorit al lui Emeric Ienei. Când îl auzeai rostit de marele antrenor, chiar simțeai că asta era ideea fundamentală pe care o transmiteau echipele lui Ienei, că fotbalul este, înainte de orice, un joc.

Dacă România ar avea această instituție a înnobilării precum cea existentă la britanici, Emeric Ienei ar fi primul Sir la care m-aș gândi în fotbalul nostru. Combinația de performanță și eleganță pe care o asociez cu acest titlu este reprezentată la superlativ de Emeric Ienei. Sau Emerit Ienei, cum suna în mintea mea de copil numele marelui antrenor.