)
Articol de Mihai Mironică - Publicat luni, 20 iulie 2026 16:27 / Actualizat luni, 20 iulie 2026 16:31
Înaintea finalei Spania - Argentina, spuneam la GSP Live Special că, dacă Spania va triumfa, vom avea un Mondial la care campioana nu va da jucătorul turneului. Spania este o echipă excepțională, aș putea spune chiar unică în istoria Mondialului având în vedere cum le-a hipnotizat și anihilat pe marile favorite, Franța și Argentina, finaliste și la ediția trecută. Dar echipa excepțională Spania nu are și jucători excepționali. Luis de la Fuente a administrat un mecanism perfect în care fotbaliști foarte buni s-au constituit într-un grup irațional de organizat.
Există însă această prejudecată că jucătorul turneului trebuie să fie un fotbalist angrenat în marea finală pentru ca, la sfârșit de meci, ceremonia să fie completă. Numai că, așa cum spuneam, Spania a fost campioană mondială absolut meritată fără ca un jucător să fie realmente special, inclusiv Yamal, departe de forma care-l recomanda ca pe un nou Messi.
Iar de la argentinieni nu puteai alege un Messi sau pe altcineva, pentru că Messi nu a existat până prin minutul 115 al finalei, iar Argentina în sine a fost cea mai slabă finalistă din istorie, fără vreun șut mai acătării până prin minutul 117.
Sindromul „Busquets peste Messi”, „Makelele peste Zidane”.
Și totuși, dintre spanioli a fost ales cel mai bun jucător al Mondialului. Ibericii au și fost întrebați: care este titularul vostru care n-a ieșit prin nimic deosebit în evidență, n-a dat vreun gol sau vreo pasă de gol, a fost cel mai cenușiu în joc? Și așa a ajuns Rodri cel mai bun fotbalist al Mondialului.
Sigur că o să apară filosofii care o să declare ritos că un fotbalist care patrulează prin fața apărării, care nu dă un gol sau o pasă de gol, care dă pase de 3 metri cu latul și uneori câte o diagonală e tot ce a putut produce mai de soi acest Mondial cu 48 de echipe.
Îmi aduc aminte de acest sindrom de pe vremea când, dacă doreai să fii cel mai interesant din încăpere, spuneai despre echipa aia care-i avea la apogeu pe Messi, Iniesta, Xavi, Dani Alves, David Villa, Pedro, Eto’o că cel mai tare fotbalist al ei, fundamental, care ține totul este Busquets. Și sindromul continua și cu Zidane, Ronaldo, Roberto Carlos, Figo, Raul care da, erau buni, dar Makelele era tăticul lor.
De la Garrincha, Maradona, Zidane la Rodri
Normal că apreciez ce a făcut Rodri la acest Mondial. A fost un nod important în năvodul cu care Spania a pescuit tot în jumătatea ei de a ajuns Furia Roja să încaseze un singur gol în 8 partide, absolut uluitor. Dar de aici și până la cel mai bun jucător al Mondialului... Păi vă invit, de exemplu, în Chile al anului 1962. Ca să vedem cum arată un adevărat număr unu al unui Mondial, Garrincha. Dacă după 64 de ani, noi venim cu Rodri pe post de Garrincha, înseamnă că sportul ăsta și-a pierdut orice fărâmă de genialitate.
Nu am nimic nici cu poziția din teren. Respect orice Cafu, orice Nuno Mendes, orice Cannavaro, orice Buffon. Nu am nimic cu ideea de mijlocaș central Balon de Aur, Sammer primea meritat trofeul suprem acum 30 de ani. De altfel, un mijlocaș central, Steven Gerrard, este pentru mine Leonardo da Vinci al fotbalului.
Dar dacă noi, la două turnee finale, de EURO și Mondial, îl vedem de fiecare dată drept cel mai bun pe Rodri, când o asemenea succesiune de distincții nu au primit genii autentice ale fotbalulu, atunci înseamnă că suntem aproape să înlocuim jucătorii cu AI.
