33 de fotbaliști, clasamentul curajului

Am luat cartea în mână și mi-am dat seama că trei  drumuri dus-întors cu metroul, între Tineretului și Aviatorilor, sunt suficiente ca să o termini. Sau o oră pe o bancă în Herăstrău ori Cișmigiu, cu telefonul uitat prin buzunare și cu gândul la fotbaliștii care au făcut din fotbalul românesc o poveste pe care încă o spunem.

De la Petschovschi la Dobrin, de la Balaci la Lăcătuș și Hagi, fiecare generație și-a avut zeii, iar fiecare dintre noi are câte un nume pe care l-ar pune primul, indiferent de argumentele celorlalți. Și aici începe curajul lui Marcel Pușcaș: a ales 33 și și-a asumat un clasament pe care mulți îl discută la o bere, dar puțini au curajul să-l pună pe hârtie.

Evident, vor fi multe discuții, oameni care-l vor critica, dar Marcel e unul dintre oamenii care-și asumă fiecare critică. Țin minte că m-a abordat foarte curajos și atunci când i-am spus că nu mi-a plăcut cum a structurat cartea „Cum devii fotbalist!”, dar am avut discuții argumentate și chiar am apreciat cât de matur a înțeles nemulțumirile mele.

Curajul de a-i pune în ordine pe zei

Să faci un clasament al celor mai mari fotbaliști români e ca și cum ai intra într-o galerie plină de ingineri sau scriitori și ai anunța că tocmai ai hotărât cine a fost cel mai bun dintre toți. Nici nu termini bine propoziția și deja ai o dispută în toată regula.

Unii îl vor pe Dobrin deasupra tuturor, alții nu concep fotbalul românesc fără Balaci, așa cum sunt și eu, crescut în Craiova, iar cei care au crescut cu Hagi au argumentele lor, pe care nu le abandonează nici după trei reprize de discuții. Obiectiv, și eu îl văd pe Hagi, apoi mă gândesc că dacă Mutu n-ar fi avut viața aia dezordonată, azi vorbeam despre el cum vorbesc bulgarii despre Stoichkov. 

Clasamentele sunt subiective, iar fotbalul are harul de a transforma amintirile personale în verdicte definitive, toți cei care l-au prins pe Dobrin nici nu vor să audă de altul. Contează epoca, adversarii, trofeele, talentul pur, dar și ceea ce a rămas în sufletul oamenilor.

Cum măsori magia lui Dobrin? În ce statistică încape eleganța lui Balaci? Și câte cifre îți trebuie ca să explici de ce Hagi a însemnat atât de mult pentru o țară întreagă?

Marcel Pușcaș nu fuge de întrebările acestea, așa că la împlinirea a 66 de ani, a ales 33 de fotbaliști, un număr cu o trimitere biblică asumată, și și-a construit propria ierarhie. E clar că la o asemenea listă, fiecare absență va fi observată, fiecare poziție va fi contestată și fiecare cititor va avea propriile amendamente.

De ce îmi place atât de mult? Că această carte nu închide discuția, ci o redeschide, te vezi cu prietenii și dezbați ore în șir, stabilind clasamentul tău.

Generația de Aur – Legendele Lumii, meciul de adio al eroilor României

Pușcaș știe despre ce vorbește

Autorul nu privește fotbalul doar de pe margine, pentru că a fost jucător mare, din păcate, la fel ca Balaci, o carieră scurtă, oprită prematur după o intrare groaznică a lui Marcel Sabou, apoi a cunoscut lumea aceasta și din postura omului de fotbal și a conducătorului. 

Și dacă cineva are îndoieli în privința calităților sale de fotbalist, îi recomand să caute pe internet meciul AS Roma - Steaua din 1984, disponibil integral, și să-l urmărească. E mai sănătos să vezi un jucător pe teren decât să-i judeci cariera din câteva rânduri sau din amintirile altora. 

Cartea „Cei 33” nu se sprijină doar pe autoritatea celui care a fost în fenomen, pentru că poveștile despre fotbaliști sunt punctul forte al volumului. În spatele fiecărui jucător se află o epocă, o personalitate, o relație cu publicul și o sumă de întâmplări care nu se regăsesc în statistici.

Pușcaș le aduce în discuție cu naturalețea omului care a trăit fotbalul și știe că, dincolo de rezultate, sportul acesta se construiește doar din povești.

Nea Piști, invitatul de la final

Una dintre cele mai inspirate idei ale cărții apare la final, prin interviul imaginar cu Ștefan Kovacs, nea Piști. Marcel își explică alegerile în fața marelui antrenor, ca și cum ar fi chemat să-și apere lista în fața unui om care a cunoscut fotbalul la cel mai înalt nivel.

E un final care dă greutate întregului demers, adică după ce ai citit poveștile și ai trecut prin clasament, autorul te invită la o conversație în care selecția se transformă într-o declarație despre felul în care înțelege valoarea. Alegerea lui Kovacs drept interlocutor imaginar e inspirată: nea Piști aparține acelei categorii de personalități care pot deschide o discuție despre fotbal, chiar dacă nu mai este în viață!

Mi-ar fi plăcut să pot asista la o asemenea întâlnire în realitate, Pușcaș explicându-și opțiunile, Kovacs întorcând argumentele pe toate părțile și, inevitabil, discuția alunecând spre alte nume, alte generații și alte meciuri. Începi cu 33 de fotbaliști și ajungi să vorbești despre o jumătate de secol de fotbal românesc.

Fotbalul care ne ține la povești

Mi-a plăcut „Cei 33” și pentru că nu încearcă să transforme lectura într-un examen, e o carte accesibilă, pe care o poți termina într-o călătorie cu metroul, dar care îți lasă destule subiecte de discuție pentru mult timp după ce ai închis-o.

O iei cu tine în parc, te așezi pe o bancă și, printre pagini, te trezești reconstruind propriul clasament. Îl urci pe unul, îl cobori pe altul, te întrebi cine lipsește și ajungi, fără să-ți dai seama, să te cerți în gând cu autorul.

Dacă vă prinde seara cu volumul închis și cu Dobrin, Balaci sau Hagi încă în minte, nu vă grăbiți să plecați. Mai lăsați fotbalul să stea puțin cu voi și chiar așa, voi cine credeți c-au fost cei mai buni?