Avem nevoie de cărți, nu doar de legende

Tim Câmpeanu, viața în alb și negru deschid o ușă către o lume pe care, deși ai crezut că o cunoști, o privești dintr-odată cu alți ochi. Prima mea carte despre U Cluj a fost „Șepcile roșii”, a lui Ioan Chirilă, și chiar dacă eram îndrăgostit de Craiova Maxima, la cum a scris nea Vanea, am simțit că U Cluj are ceva nobil.

Fotbalul are acest privilegiu extraordinar de a produce personaje care supraviețuiesc statisticilor, dar și acest defect teribil de a le uita atât de repede. Ne amintim de goluri, de trofee, de meciuri istorice, de câte un dribling care a ridicat tribunele în picioare, însă uităm că în spatele fiecărei imagini rămâne un om, cu toate ale lui, cu ambiții, slăbiciuni, încăpățânări, bucurii și tristeți.

Apoi, dacă nu se găsește cineva care să-i așeze povestea între copertele unei cărți, există riscul ca, peste ani, să nu mai rămână decât un nume rostit de câțiva nostalgici. Sincer, câți își mai amintesc de Tim Câmpeanu?

Am citit, într-un weekend, „Viața în alb și negru”, cartea lui Tim Câmpeanu scrisă de Ovidiu Blag, și am avut sentimentul că fotbalul încă ascunde comori pe care nu ne mai obosim să le căutăm.

Nu trebuie să inventăm legende, pentru că ele sunt aici, în istoria echipelor noastre, în vestiarele care au mirosit a liniment și a iarbă udă, în tribunele în care oamenii își duceau necazurile de acasă și se întorceau cu sufletul ceva mai ușor, unde-l înjurau pe Ceaușescu, înjurau partidul, era forma lor de defulare. 

Ovidiu Blag și arta de a lăsa fotbalul să vorbească

Ovidiu Blag are un talent aparte de a pune fotbalul romantic pe hârtie. Nu-l împachetează în celofanul amintirilor perfecte și nici nu încearcă să transforme fiecare personaj într-un monument căruia trebuie să-i aprinzi o lumânare înainte să-i rostești numele.

Recunosc că aici greșesc și eu, scriu mult prea pasional, după ce sportivul ne părăsește. Ovidiu povestește cu liniștea aceea ardelenească în care lucrurile se așază firesc, fără grabă și fără nevoia de a demonstra cu orice preț că ai descoperit adevărul absolut.

Îi lasă pe oameni să vorbească, să-și amintească, să se contrazică, să râdă și să spună lucrurilor pe nume. Din această libertate se naște autenticitatea, iar autenticitatea este poate cel mai frumos lucru pe care îl poate oferi o carte despre sport.

Am regăsit această calitate și în „Fotbal minut cu minut”, volumele în care Ovidiu Blag a stat de vorbă cu oamenii care adunau în jurul aparatelor de radio o țară întreagă. Vocile lor aveau puterea de a transforma duminicile într-un ritual național, iar crainicii reușeau să ducă fotbalul până în casele celor care nu aveau bani de stadion, nu prindeau bilete sau locuiau la sute de kilometri de echipa favorită.

Era o vreme în care o voce putea desena un gol, iar imaginația ascultătorului completa stadionul, chipurile jucătorilor și bucuria unei tribune. Ovidiu Blag a înțeles că acești oameni meritau mai mult decât o amintire aruncată într-o conversație între microbiști, meritau să rămână în pagini.

Același lucru se întâmplă și în cartea dedicată lui Tim Câmpeanu. După cele 240 de pagini de povești sincere, apar și vocile celor care l-au cunoscut, l-au întâlnit pe teren sau i-au urmărit cariera din apropiere. Sunt mărturii care completează portretul, îl nuanțează și îi dau profunzime.

Tavi Cojocaru, Răzvan Toma, foști colegi de la Steaua și alți oameni din fotbal și din presă contribuie la această fotografie colectivă a unui fotbalist care merită redescoperit. 

Viclenia atacantului, o artă pe cale de dispariție

Întâmplarea a făcut să am cartea cu mine înaintea unei emisiuni de la Digi Sport și să ajung să vorbesc despre Tim Câmpeanu cu Marius Lăcătuș. A fost unul dintre acele momente în care o conversație obișnuită despre fotbal capătă sensul unei întâlniri cu trecutul.

Lăcătuș îl compara Altobelli, vârful lui Inter din anii '80, în timp ce Tavi Cojocaru îl vedea în registrul lui Roberto Mancini. Dincolo de asemănările acestea, care spun ceva despre felul în care era perceput fotbalistul, mi-a rămas în minte observația lui Lăcătuș despre viclenia lui Tim.

Avea, spunea fostul mare atacant al Stelei, o viclenie pe care rar o mai vezi astăzi pe teren. Și, culmea, tocmai atunci când aveai impresia că nu era în formă, putea să marcheze. Aceasta era una dintre calitățile lui, o parte a felului în care înțelegea jocul.

Ce definiție frumoasă pentru un atacant! În fotbalul de altădată, nu trebuia să alergi mai mult decât toți ceilalți ca să fii decisiv și nici să transformi fiecare atingere într-o demonstrație pentru camerele de filmat.

Trebuia să știi să dispari din câmpul vizual al fundașului, să simți fracțiunea de secundă în care adversarul își pierdea concentrarea, să te strecori în locul în care mingea urma să ajungă înainte ca ceilalți să înțeleagă ce se întâmplă. Golul era uneori rezultatul unei execuții spectaculoase, dar putea fi și produsul unei inteligențe care nu făcea zgomot.

Viclenia asta a lui Tim, despre care vorbește Lăcătuș, nu se măsura în sprinturi și nici în graficele care colorează astăzi ecranele televizoarelor și statisticile de pe flashscore și wyscout.

Era o formă de șah jucat în viteză, cu fundașul pe post de adversar care nu știa întotdeauna că tocmai pierduse partida. Tim Câmpeanu stăpânea această artă, iar mărturia lui Lăcătuș îi dă o dimensiune pe care statisticile nu o pot surprinde. 

Septimiu „Tim” Câmpeanu

Copiii au nevoie de idoli pe care să-i poată întâlni

Despre Tim Câmpeanu s-a vorbit mult în ultima vreme și este îmbucurător că numele lui a revenit în conversațiile microbiștilor. Dar ar fi păcat să ne oprim aici, eu cred că fotbalul are nevoie de mai multe asemenea povești, de mai multe cărți și de mai mulți oameni dispuși să caute dincolo de numele care se rostesc automat la fiecare aniversare.

Avem tendința să spunem că fotbalul nostru nu mai are personaje. Poate că nu mai are destule vedete de talie mondială, dar asta nu înseamnă că am rămas fără povești. Înseamnă, mai degrabă, că nu ne-am uitat suficient în jur.

Prin orașele țării, prin istoria echipelor locale, prin arhivele ziarelor și prin memoria celor care au trăit alte generații de fotbal există destule personaje care ar putea să-i facă pe copii să iubească jocul și să înțeleagă că un idol nu trebuie să vorbească neapărat o limbă străină.

Nimeni nu le poate cere copiilor să nu-l admire pe Messi, Mbappe sau Lamine Yamal. Fotbalul este universal, iar geniul nu are pașaport, că așa l-am iubit pe Maradona și îl păstrez și azi în suflet.

Problema apare atunci când singurele modele pe care le oferim generațiilor tinere vin din campionate aflate la mii de kilometri distanță, în timp ce istoria propriilor echipe rămâne un teritoriu necunoscut. Un copil din Cluj ar trebui să poată descoperi nu doar marile vedete ale Barcelonei, ci și fotbaliștii care au construit identitatea Universității Cluj.

Un copil din Craiova ar trebui să afle cine au fost oamenii care au făcut din Știința o pasiune transmisă din tată în fiu. La fel, la Timișoara, Arad, Pitești, Iași sau Hunedoara.

O carte bună poate transforma un nume într-un om și un om într-un reper, poate stârni curiozitatea unui copil, îl poate trimite să caute imagini vechi, să-și întrebe tatăl sau bunicul despre un anumit fotbalist și, fără să-și dea seama, să-l apropie de propria comunitate. 

Fotbalul se termină pe teren, povestea lui, niciodată

Cărțile sportive sunt mai mult decât exerciții de nostalgie, reprezintă o formă de recuperare a unei identități pe care fotbalul modern, cu viteza lui și cu obsesia permanentă pentru următorul rezultat, riscă să o lase în urmă. 

Fotbalul nu este alcătuit din ceea ce s-a întâmplat în etapa din weekend, este alcătuit și din oamenii care au făcut posibilă sâmbăta sau duminica aceea, din poveștile vestiarelor, din rivalitățile care au ținut orașe întregi în tensiune și din amintirile care au supraviețuit chiar și atunci când stadionul a fost demolat sau echipa a dispărut din prima ligă.

De aceea, „Viața în alb și negru” mi se pare o carte minunată, iar Ovidiu Blag știe să facă asta, fără să împingă personajele spre declarații convenabile sau să le răpească libertatea de a fi exact așa cum au fost.

Tim Câmpeanu are acum o poveste așezată între coperte, iar fotbalul nostru este mai bogat pentru asta. Dar ar fi frumos ca volumul lui să nu rămână o excepție și nici simplul prilej al unei conversații între oameni care știu deja cine a fost.

Mă bucur mult că o editură tânără, așa cum este Cuantic, devine mare prin profunzimea subiectelor abordate. Și sper să văd cât mai multe titluri sportive, cu oameni care au atâtea de spus.