)
Articol de Narcis Drejan - Publicat duminica, 13 iulie 2025 12:37 / Actualizat duminica, 13 iulie 2025 12:38
Clubul care papă mulți bani din bugetul orașului București a luat o decizie, aparent banală, aparent „de avarie”: l-a repus pe Adrian Vasile în funcția de antrenor principal.
E al treilea ciclu cu el la cârmă. Și, dacă ai privi superficial, ai spune că nu e o tragedie. Că omul „cunoaște clubul”. Că „nu e timp”. Că „a mai fost acolo”. Dar nu. Nu e vorba de lipsă de timp. Nici de lipsă de opțiuni. E vorba de lipsă de curaj, de viziune și de identitate. Și e infinit mai grav.
Eternul prezent al unui club fără viitor
Adi Vasile nu e un paria. Nu e un inamic. Dar este, obiectiv, un antrenor fără performanțe majore la nivel european. A avut ani, a avut loturi, a avut bugete, a avut timp.
Și totuși, Final Four-ul a rămas o promisiune de hârtie. Iar acum, în mod paradoxal, omul care n-a putut în trecut devine soluția pentru viitor.
E ca și cum ai construi o casă nouă cu aceleași cărămizi fisurate, doar pentru că le ai la îndemână. Revenirea lui nu e o înfrângere personală. E o înfrângere instituțională. Un semnal că CSM-ul nu mai știe cine e, ce vrea, și mai ales cum să ajungă acolo.
Ce s-a întâmplat în ultimii ani la CSM e aproape un studiu de caz. Antrenori schimbați în lanț, fără viziune pe termen lung. Transferuri scumpe, dar fără coerență. Promisiuni, comunicate, scuze. Și, de fiecare dată când lucrurile scapă de sub control, se apelează la „soluția sigură”: omul care acceptă, care e deja acolo, care „salvează sezonul”.
Publicul râde în social media
Dar sezonul nu trebuie salvat. Trebuie construit. Și CSM refuză construcția. Trăiește din provizorat. Împinge problemele sub preș, sperând că banii publici și amintirea lui 2016 vor ține loc de strategie. Nu țin. Nu mai țin de mult.
Ce doare cel mai tare în acest moment? Nu decizia în sine. Ci reacția oamenilor. La anunțul oficial de pe pagina de Facebook, cele mai multe reacții sunt de tip „hahaha”. Nu furie. Nu indignare. Ironie. Dispreț. Lehamite. O comunitate care nu mai speră nimic, pentru că a înțeles că nimic nu se va schimba.
Asta e drama. Când suporterii tăi nu mai sunt triști, ci amuzați. Acum nu știu dacă-i putem numi suporteri, dar dacă râd cu gura până la urechi, e clar că au înțeles ce face CSM. Când clubul tău devine subiect de meme-uri, nu de visuri.
Bucureștiul ca simptom
CSM nu e un caz izolat. E o oglindă a orașului care-l susține. Bucureștiul trăiește adesea în aceeași buclă a autosuficienței, închizând ochii la rugină, la haos, la promisiuni neonorate.
CSM a fost, la început, o promisiune ambițioasă: că în România se poate construi un club de elită europeană, cu resurse reale, cu o viziune modernă.
Astăzi, acea promisiune s-a subțiat într-atât încât a devenit o caricatură. Un club care anunță Final Four-ul, dar se teme de propriile alegeri. Care vorbește despre viitor, dar trăiește ancorat într-un trecut mediocru. Care schimbă oamenii, dar nu schimbă niciodată mecanismul care-i aduce înapoi.
Acest text nu e un rechizitoriu la adresa lui Adi Vasile. E, dimpotrivă, o acuză limpede la adresa unui sistem încremenit, care preferă soluția comodă în locul celei corecte. Care nu mai are instinctul excelenței, ci doar frica de necunoscut.
CSM București, cu fiecare decizie de acest tip, moare puțin. Nu pentru că pierde meciuri. Ci pentru că pierde încrederea, respectul, speranța. Iar fără ele, niciun trofeu, fie el câștigat vreodată, nu mai valorează nimic.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
