)
Articol de Narcis Drejan - Publicat duminica, 23 august 2026 18:41 / Actualizat duminica, 23 august 2026 18:42
Dinamo îmi transmite un mesaj din ce în ce mai clar, acela că echipa lui Nuno Campos a învățat să sufere. A suferit în Giulești, a așteptat momentul potrivit și a profitat de singura oportunitate adevărată pe care a avut-o, iar aseară, împotriva lui “U” Cluj, a demonstrat din nou că poate supraviețui unui meci complicat, inclusiv după eliminarea lui Musi.
În ciuda mesajelor din vara asta, cu plecările lui Boateng și Gnahore, schimbarea antrenorului, discuții legate de noua siglă, Dinamo arată nesperat de bine. Și prin câte a trecut clubul în ultimii 10 ani, fanii nu se îmbată cu apă rece după două rezultate bune.
Până la urmă, trebuie să recunoaștem că Liga I rămâne un campionat în care diferențele dintre echipe sunt fragile, în care o serie de 3 victorii te poate propulsa spectaculos, iar două înfrângeri te trimit în mijlocul plutonului.
Fanii care s-au obișnuit în trecut cu performanțele clubului se întreabă: “de ce n-ar trage Dinamo la titlu? Dacă tot avem un campionat slab, măcar să folosim slăbiciunea lui în avantajul nostru”.
Noroc, suferință, fotbal
În Giulești, Dinamo n-a avut nevoie să construiască o operă de artă. A stat bine în meci, mai ales în repriza a doua, a acceptat momentele în care Rapidul a avut inițiativa și a așteptat acea fracțiune de secundă în care adversarul a devenit vulnerabil.
Aseară, cu “U” Cluj, scenariul a fost diferit, dar mesajul a rămas același, mai ales după eliminarea lui Musi, care putea să schimbe complet partida.
Dar Dinamo a funcționat, iar o echipă care speră la titlu trebuie să știe să joace în orice condiții, să știe să țină de un rezultat, să accepte că adversarul va avea perioade de dominare, să nu intre în panică atunci când pierde un om și să înțeleagă că uneori cele trei puncte sunt mai importante decât estetica.
Kopic a pus fundația, Campos schimbă viteza
Trebuie să fim corecți cu Zeljko Kopic, că e ușor să apară noul antrenor și să avem impresia că tot ceea ce vedem acum începe odată cu el. Kopic a pus fundația acestei echipe, a readus disciplină, structură, competitivitate și o anumită normalitate într-un club care petrecuse prea mult timp căutându-și propria identitate.
Campos lucrează diferit. În 4-4-2, portughezul caută mai puțină acumulare și mai puține riscuri inutile, dar mult mai multă mobilitate. Dinamo poate pleca într-un 4-4-2 clasic și poate ajunge în 2-4-4, 4-2-2-2 sau alte forme pe care adversarul trebuie să le citească din mers.
Cîrjan și Armstrong intră în interior, cei doi atacanți rămân apropiați, iar spațiile dintre linii devin mai importante decât ocuparea rigidă a flancurilor. De aici vine impresia că Dinamo nu mai are nevoie de 1.000 de pase pentru a ajunge la poarta adversă. E o echipă care începe să joace mai direct, mai combinativ și, în același timp, mai calculat.
Sunt unii care-l plâng pe Gnahore, dar noul portar, Bellarouch, excepțional transfer pentru Liga I, are un procentaj al paselor verticale mai mare decât l-a avut francezul transferat la FCSB.
Gnahore putea reprezenta un punct de echilibru, un jucător care controla ritmul și oferea siguranță în acumulare, dar adevărata siguranță vine când ai un portar foarte sigur pe el. Dinamo lui Campos spune prin stil că nu vrea să controleze totul, vrem să ajungă mai repede acolo unde contează.
Soro, Armstrong, Musi, 3 oameni, 3 roluri
Să vorbim un pic și despre jucători, că nu joacă Nuno Campos. Soro este centrul de comandă, omul către care Dinamo se poate întoarce atunci când traseul direct se închide, are disponibilitatea de a primi, de a întoarce jocul și de a păstra echipa conectată.
Armstrong este produsul finit și șlefuit foarte bine în noul rol, transformă circulația în pericol, atacă spațiul și duce mingea acolo unde adversarul începe să se rupă. Aș adaugă și pătrunderile, urmate de șuturile excelente, britanice, din marginea careului.
Musi este provocarea permanentă, omul care împinge defensiva adversă spre eroare, care obligă fundașul să se întoarcă, să ezite, să facă un pas înapoi. Sunt 3 roluri diferite, dar care se completează. Așa apare identitatea jocului, când fotbaliștii se completează.
Șanse la campionat...
Slăbiciunea Superligii nu trebuie privită ca o problemă, poate fi și o oportunitate. Dacă nivelul general nu este suficient de ridicat încât o echipă să se desprindă categoric prin valoare individuală, atunci organizarea, constanța, reacția la momentele dificile și capacitatea de a câștiga meciurile închise devin arme uriașe.
Apoi, o echipă care intră în campionat spunând „obiectivul nostru este să prindem Europa” va juca diferit de una care începe să creadă că poate câștiga campionatul. În momentul în care îți permiți să visezi, îți schimbi și felul în care privești meciurile.
Să nu ne mințim că Superliga este vreo forță, la cât de rău arătăm în Europa și la ce transferuri de 2 lei și 48 de bani facem. Ca să câștigi campionatul României trebuie să fii un pic mai bun decât adversarii tăi de aici.
Dacă Dinamo reușește să transforme această capacitate de a suferi într-o constanță, dacă își păstrează verticalitatea, dacă Armstrong, Cîrjan, Soro, Musi și ceilalți continuă să se înțeleagă din ce în ce mai bine, dacă Nuno Campos găsește echilibrul între fotbalul ofensiv și protejarea rezultatului, atunci discuția despre titlu nu mai este o glumă.
Asta pentru că Dinamo începe să pară o echipă care nu se teme de meciurile în care trebuie să sufere.
