Nadia ne-a învățat perfecțiunea

Noi am numărat o vreme multe recorduri, nu doar cornere, până în momentul în care România a lăsat sportul într-un cotlon, au rămas câteva statistici și clasamente, dar și câteva performanțe pe care nu ni le poate lua nimeni.

Acele performanțe, fie că vorbim de Nadia, de Patzaichin, de Năstase, de Lipă, de Hagi, de Halep, de Popovici, trec prin decenii fără să se șteargă, rămân acolo, suspendate undeva între istorie și legendă.

Au trecut 50 de ani

La fel este și ziua de 18 iulie 1976, iar ieri am sărbătorit o jumătate de secol de când o copilă de 14 ani a urcat pe “paralele” și a făcut un computer să greșească.

Atenție, ceasul de la Omega nu era defect, doar că oamenii care îl programaseră nu-și imaginau că perfecțiunea poate apărea în carne și oase.

Pe tabelă a apărut 1.00, însă lumea n-a fost păcălită, a înțeles imediat că vede, de fapt, primul 10 din istoria gimnasticii olimpice.

Acel moment istoric a venit din liniștea unei săli sau cum spunea Cristian Țopescu: „nicio echipă olimpică din lume nu este obișnuită cu simpla prezență. Lupta pentru titluri va fi mai grea ca la orice altă competiție mondială! Senzaționalele rezultate anunțate în ultima vreme de Nadia Comăneci ne vor aduce cu siguranță niște bucurii pe care le vom gestiona foarte greu!”.

Erau cuvintele marelui comentator, în deschiderea JO de la Montreal. Și exercițiul perfect de la paralele a venit în liniștea unei săli, într-o respirație ținută câteva secunde, câteva oftaturi și într-o aterizare fără pic de greșeală. Atât! De restul s-a ocupat timpul!

Cum a schimbat un copil un sport

Nadia Comăneci a definit gimnastica, așa cum Ilie Năstase reușise să facă din tenisul sobru un sport al picioarelor vesele.

În 1976, când România vedea doar în alb-negru, prima transmisiune TV în culori, la noi, a avut loc la 23 august 1983, Nadia a schimbat imaginea unei țări. Pentru milioane de oameni care nu știau aproape nimic despre România, numele nostru a căpătat chipul unei adolescente cu codițe, cu un zâmbet timid și cu o precizie care părea imposibilă.

În plin Război Rece, când granițele despărțeau lumi și ideologii, sportul a făcut ceea ce diplomația nu reușea întotdeauna, să apropie oamenii și să-i facă pe americani să preia modelul românesc din sport, odată cu trecerea soților Karoly peste Atlantic.

România, la acea vreme, era o țară foarte săracă, libertatea era doar un termen în DEX, dar pentru câteva zile a fost țara care dăduse lumii perfecțiunea printr-un copil de doar 14 ani.

Poate că generațiile de astăzi privesc imaginile alb-negru cu o anumită distanță, trăiesc într-o epocă în care orice clipă spectaculoasă ajunge pe telefon în câteva secunde și dispare după câteva ore, îngropată de următorul val de conținut.

De aceea spun sus și tare că povestea Nadiei devine și mai valoroasă. Acea poveste vine dintr-un timp în care gloria nu era consumată în ritmul unui scroll, se transforma în imagini veșnice.

Din Dominicană și Thailanda până la București

Întrebați orice român trecut de 50 de ani unde era când Nadia a luat primul 10, toți își vor aminti și vă vor vorbi despre televizorul alb-negru, despre vecinii strânși în aceeași cameră, despre emoția pe care nici astăzi nu o pot explica.

Nu țin minte toate meciurile, toate campionatele sau toate medaliile, dar evoluția Nadiei de la Montreal este vie, tânără, ca și cum s-ar fi petrecut acum 24 de ore. De exemplu, la câtă informație și câte competiții sportive ne trec în fiecare zi prin fața ochilor, cu siguranță am uitat ce meciuri au fost la Mondialul ăsta în grupa D, de exemplu, dar niciodată nu avem cum să uităm clipa care a făcut o lume întreagă să se mire.

Ori că mergi în Dominicană, în Thailanda sau în Australia, aproape orice om îți va aminti despre Nadia, când spui că ești din România, mai ales americanii.

Citiți cartea lui Chirilă despre fenomenul din Onești

Ioan Chirilă a înțeles primul că Nadia nu putea fi povestită doar prin exerciții și medalii. El a scris despre miracolul unei fetițe care a obligat lumea să-și rescrie propriile limite, a văzut dincolo de nota afișată pe tabelă și a înțeles că de cela mai multe ori sportul produce simboluri.

Cartea Nadia este una dintre cele mai frumoase scrise de Chirilă, deși toți fanii vorbesc despre Mondialele comentate de nea Vanea, cele 8 cărți lăsate moștenire, așa că vă recomand să lecturați, veți vedea acolo mai multe dedesubturi despre un sistem crunt, decât în orice alt volum dedicat comunismului.

În ultimii 50 de ani, România a trecut prin schimbări politice, economice și sociale pe care puțini și le-ar fi imaginat în vara lui 1976. A căzut regimul comunist, s-au schimbat generații, au plecat milioane de români peste hotare, foarte multe dintre reperele noastre comune s-au estompat. Dar dacă rostești astăzi, oriunde în lume, Nadia Comăneci, nu ai nevoie de traducător.

Așa arată privilegiul foarte rar al legendelor, că devin un patrimoniu al umanității și câtă vreme vom exista pe Pământ, vom discuta despre Nadia ca despre Gioconda lui Leonardo da Vinci.

50 de ani mai târziu, primul 10 perfect este dovada că o țară mică poate lăsa o urmă uriașă în istorie, iar cea mai frumoasă lecție de patriotism s-a dat printr-un exercițiu perfect de câteva secunde.

Dacă vrem să ne căutăm momentele de lumină, inevitabil ne întoarcem la acea zi de iulie în care o copilă a făcut lumea să creadă, măcar pentru câteva secunde, că perfecțiunea chiar poate exista.